Un Patriarh în oglinda vremii sale

În atitudinea adolescentului recunoaștem însă un gest de tandră, filială afecțiune, față de femeia de pe scaun, mama amândurora, cei doi fiind, de bună seamă, frate și soră. Își sprijină ușor dreapta de umărul mamei, gest care poate fi luat, el însuși, drept sprijin. Tânărul primește și oferă protecție! În timp ce mâna stângă strânge mânerul unei… umbrele, semn al confortului domestic, dar și al unei emancipări din ruralitate.
Ce ne atrage atenția la această idilică scenă de familie? Că adolescentul poartă straie călugărești, e „frățior” de mănăstire, îmbrăcat în dulamă, dar care nu pare a se fi învrednicit de „rasoforie”. Pletele și potcapul înalt, oarecum nepotrivite cu fața rotundă, imberbă, par să arate o zorită râvnă de a dobândi „ chipul îngeresc”.

Când privim fotografii făcute în copilărie, sau în primii ani ai adolescenței, ne lăsăm cuprinși de o nostalgică perplexitate: ia te uită cum arată cutare când era copil! După ce ne-am obișnuit cu înfățișarea acelui „cutare”, la maturitate, sau la acea etapă de viață când omul poate arată la fel la șaizeci și la optzeci de ani, mai că nu ne vine a crede că cineva a fost copil și adolescent. Cu atât mai mult când este vorba de o persoană publică, pe care ne-am obișnuit să o percepem cu o anumită imagine vizuală, de o personalitate istorică, sau de un important „bărbat bisericesc”, cum se spunea, frumos, pe vremuri.
Nu știm, sau, cel puțin n-am aflat încă, dacă vor fi fost publicate, pe undeva, fotografii de copil sau de adolescent ale primilor nostru patriarhi, Miron, Nicodim, Justinian. Cunoaștem acum, din câteva reproduceri, făcute publice, cum arăta în adolescența sa călugărească, al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române TEOCTIST ARĂPAȘU. Dânsul este călugărașul din fotografie. Aceeași persoană avea să apară, peste ani, în portretele oficiale în ținută supremei demnități eclesiastice, înveșmântat în „alb patriarhal” (inspirat după albul „papal”?), cu două engolpioane și cruce pectorală, speciale, cu înalte distincții din zona lumescului, dar și al bisericescului de pe alte meleaguri. Puse față-n față, aceste fotografii, aflate într-un contrast atât de flagrant și de neobișnuit, ești tentat să exclami cu o inocentă uimire: „Ca să vezi de unde a pornit și unde a ajuns!”

Cele două fotografii – cea de acum optzeci de ani și cea din zilele noastre, cuprind în coperțile aceluiași dosar (CV), un destin și o traiectorie de viața fără pereche. Fiindcă Patriarhul Teoctist a fost, cu certitudine, ultima veriga a unui lanț de multiple generații călugărești provenite din satul românesc arhaic. A acelui sat în care un mare gânditor și poet vedea „satul ideal”, proiectat în orizonturi cosmice (L. Blaga) iar un teolog și poet, „puterea vie a credinței noastre ortodoxe” (N. Crainic). Satul, rămas de-a lungul vremurilor, principala sursa de alimentare a școlilor teologice-seminare și facultăți – și a mănăstirilor, cu tineri pentru care cea mai înaltă cinste spre care puteau sa râvnească era dorința de a sluji „lucrurilor dumnezeiești”.
Dintr-un asemenea sat provine cel ce avea să devină Patriarhul Teoctist.

În cele șaptesprezece volume cât cuprinde opera omiletica a Patriarhului Teoctist întâlnim zeci de fragmente autobiografice din care s-ar putea alcătui o viață a celui de al cincilea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române trăită și văzută de el însuși. Demers care vine în întâmpinarea încercărilor oricărui biograf al Fericitului întru adormire dornic să reconstituie drumul vieții și activității sale „în oglinda sufletească a propriei sale mărturisiri”, dar și în aceea a vremii sale.