Călin Pintea: „Ca fiecare dintre noi, mai am momente în care viața mă încearcă și iarba vrajbei noastre este parcă mai deasă ca oricând. Atunci… îmi îndemn gândurile să se înalțe, mă cațăr pe aripile lor și le îndrept către ținutul unde omul se poate adânci în sine însuși: spre „Grădina Maicii Domnului”. Închid ochii, culeg un zâmbet măiastru, apoi mă avânt în văzduh. Pictez cerul cu zâmbetele mele, la fel de albastre ca veșmintele Măicuței. Sunt ram pe care se împletește lumina. Șoaptă de dor. Vântul, aripă muiată în zare, mă ajută să‑mi încerc puterile cu hârjoana fluturilor. Curând iau formă de petală și mă scald în parfumul florilor.
Este atât de bine aici. Mă simt ca o albină ce se întoarce la fagurele dintâi… Respir soare… Ating ghirlandele seninului… Inspir adânc aerul reavăn și… sunt atât de fericit…
Să scriu o carte despre Athos?… Să spun ce simt, cum zbor?… Să tălmăcesc necuprinsul în cuvinte?… Nu mi‑e deloc ușor…”