Sculptorul

28,50 lei 25,30 lei

Sculptorul (eBook) – Aura Christi

Golește
ISBN: EB9786065940659 Categorie: Autor: Anul apariției: 2015 Colecție:
  • Size Guide

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Un roman de excepție, un succes de librărie, romanul vizează epoca tranziției, cu aspectele ei controversate. Scriitoarea merge împotriva valului, angăjându-se să scrie un roman de formare (bildungsroman), în siajul unor mari scriitori ai lumii, ca, de pilda, Goethe, Th. Mann, Nietzsche, Dostoievski. Acest roman este primul volum dintr-un ciclu epic, intitulat Vulturi de noapte. Fiecare roman în parte constituie o construcție epică distinctă.

Sculptorul de Aura Christi

Capitolul I
9 Decembrie 1999, Bucureşti

Ieşi afară să ia puţin aer. Pe parcursul zilei, Bucureştiul devenea irespirabil. Era un noctambul; se mişca în voie, gândea nestingherit mai ales nopţile. Păşi pragul atelierului, atinse cu mâna stângă Cocoşatul de la intrare. Îl terminase cu vreo trei-patru luni în urmă; era statuia unui cerşetor puţin cocoşat. Pe bătrânul care i-a fost model îl văzuse la una dintre intrările în staţia de metrou Piaţa Romană. Ce-l impresionase atunci când îl zărise prima oară? Imaginea acelui bătrân uitat de Dumnezeu avea o siluetă de paj stângaci şi îl obseda. Căută printre amintiri aşa cum ai răscoli printre nişte obiecte vechi din semiîntunericul unei deba­rale. Cerşetorul cu faţa ascunsă, der Bettler mit verborgenem gesicht. Desenul celebru al expresionistului Barlach îi reveni în minte. Cerşetorul ce refuză să dezvăluie ima­ginea şi identitatea sa unor necunoscuţi. Cerşetorul văzut în staţia de metrou la intrarea în subterană, cerşetorul sculptorului Andrei Rogujiv era altfel. Andrei îşi aduse aminte că, odată ajuns în dreptul bătrânului, îi căzuse pachetul de ţigări din buzunar. Se oprise şi ridicase pachetul de Bond lights. Fixase figura bătrânului. Era aşezat pe una din treptele superioare ce duceau spre staţia de metrou. Bătrânul îl privise uşor amuzat pe bărbatul din faţa sa şi făcuse un semn cu privirile spre locul de unde Andrei ridicase obiectul rătăcit. Persista un miros de fum ca de vreascuri arse.

Da, băr´tâne, îşi spuse Andrei, pronunţând în felul său cuvântul bătrâne şi urmărind ecoul constatării rostogolite în noapte. Se îndepărtă de Cocoşat şi se aşeză pe o bancă cioplită în piatră, de unde putea vorbi nestingherit cu cerşetorul lui; ce lumină stranie, ca de ceaţă. Era linişte, prietenii-sculptori, pictori din atelierele de alături erau plecaţi. Din când în când se auzea claxonul câte unei maşini întârziate în noapte; claxonul despica văzduhul beznei de lapte aşa cum un ţăran despică o buturugă. Se auzea foşnetul frunzelor de plopi şi stejari din simbolica grădină din spatele băncii de piatră. Se uită spre geamurile atelierelor vecine; nu se auzea nimic. Îşi îndreptă privirile spre geamurile vizuinii sale; lăsase veieuza aprinsă. Sculptorul îl fixă din nou pe amicul său neînsufleţit: statuia de vreun metru şaizeci înălţime a bătrânului cocoşat. Privirile, da-da, privirile, gândi Andrei. Atunci, prin martie-aprilie, când descoperise băr´tânul la gura metroului şi când îşi ridicase pachetul de ţigări, fără îndoială, i-au atras atenţia privirile bărbatului; nu erau privirile unui bătrân. Un om a îmbătrânit de tot când ochii lui nu mai exprimă nimic, sunt goi, ca un ou căruia un şarpe i-a supt conţinutul. Andrei cunoştea câţiva tineri între treizeci şi patruzeci de ani îmbătrâniţi de tot. Băr´tânul „lui” din staţia de metrou era tânăr. Ochii lui trădau tinereţea sa interioară – vârstă ce irumpsese din amuzament; cineva îşi pierduse pachetul de otravă şi, probabil – presupunea Andrei că şi-o fi zis, atunci, cerşetorul – a vrut să-l recupereze, gestul repezit trădându-i patima fumatului. În fine, cine dintre noi nu se trădează prin propriile vicii? Nu, nu-i asta la mijloc, gândi Andrei surâzând. Astea sunt prostii, patima fumatului, ce şi-a zis atunci cerşetorul. Dumnezeu ştie ce şi-a zis. Iar sapi unde nu este cazul. Iar vrei să înţelegi ceva care se strecoară, îţi scapă ca argintul viu printre degete. Nu căuta să înţelegi, băr´tâne, trăieşte, iubeşte, sculptează!

Cocoşatul parcă mişcă uşor. Îl fixa pe părintele său spiritual care i-a dat viaţă – o altfel de viaţă – cu aceleaşi priviri nesuferit de vii, sfredelitoare şi amuzate parcă de spectacolul din faţa ochilor. Andrei se lăsă păgubaş aşa cum se lasă la marginea grădinii, pe un petec de iarbă, la sfârşitul zilei de muncă, un grădinar. Şarpele satisfacţiei de a fi dus la capăt un lucru i se întinse între coaste; îl simţi cum stătea închis în temniţa de acolo şi uită rapid de el, prins de vraja acelei nopţi bucureştene, petrecută în singurătatea atelierului său; vizuina ghepardului îi plăcea să-i spună. Trase adânc aer în piept şi îşi îndreptă spatele; de când lucrase la Cocoşatul său, din simpatie probabil, se gârbovea. De parcă, pe măsură ce lucra la cocoaşa cerşetorului, şi artistului i-ar fi crescut ceva în spate, gârbovindu-l. Privirile i se opriră pe masa de lângă geam; în preajma ceştii cu cafea văzu o pată. A făcut-o, probabil, dimineaţa, când şi-a băut cafeaua. Alături era ibricul de un roşu încins, ciobit. Un miros persistent de ţigări şi noapte. O ceaşcă din ceramică primită cadou de Crăciun avea imprimată pe partea dinspre atelier imaginea unui elan surâzând, care trăgea o trăsură plină cu daruri. Deşi fisurată, ceaşca rămânea pe pervaz, alături de nişte pensule vechi; una dintre ele avea nişte resturi din culoarea galbenă, alta – din verdele crud; alături, cu aerul unor păsări rătăcite, nişte creioane, o ascuţitoare uitată pe un prosop plin de urme de vopsea. E lumea mea, spuse artistul. O lume departe de tot ce mişună în jur. O lume colorată atât de intens, încât te lăsa cu impresia că lumea e un rai al culorilor. Era o realitate în altă realitate. O realitate străină de cea din jur.

Se auzi un zgomot vag. Piciorul îi fu atins de ceva umed şi plăcut. Tresări mai mult din inerţie. Ştia că e timpul să apară puştii – cei trei locatari ai atelierului: aricii obişnuiţi cu prezenţa stăpânului lor. Andrei se ridică, trecu pe lângă amicul neclintit de la intrarea în atelier, îi ocoli privirea împietrită, se lovi de masa scufundată în semiîntuneric şi – fără să maseze coapsa stângă, unde se lovise – se îndreptă spre fotoliul unde se afla un pachet cu nuci. Luă o mână de miez de nucă, iar din lada situată alături de pachetul cu nuci aduse de acasă şi cu miez de nucă, două mere. Erau destinate, evident, puştilor. Aricii exercitau o fascinaţie aparte asupra lui Andrei. Poate fiindcă îi aduceau aminte de copilărie. Pentru prima dată văzuse un ghemotoc de ace pe când avea vreo trei-patru ani. Amintirile sale aveau rădăcini adânci; ţinea minte de pe când avea doi ani; când le vorbea rudelor sale despre el, copilul de atunci, unele se mirau: cum e posibil să ţii minte de când abia de ştiai să faci câţiva paşi, supravegheat de părinţi?

Maică-sa, o femeie uscăţivă şi măruntă, aproape abstractă, extrem de iute în mişcări, îl lăsase într-o dimineaţă singur. Ţinea minte cu exactitate acel început de zi: era primăvară, prin dreptunghiul ferestrei văzuse un cer închis, urma să plouă, soarele era asemeni unei monede de argint. Tânăra femeie, mama lui, care aştepta să nască un alt copil, era urmată de doi străini. Andrei descria conştiincios acei străini; mama îi recunoscuse. Petrecând-o pe maică-sa până la poartă, Andrei o lăsase în grija celor doi şi îşi văzuse liniştit de program. La gura sobei, într-un coş meşterit de taică-său, găsise nişte cărbuni. Era îmbrăcat într-un tricou de culoare galbenă; mâneca stângă era mai scurtă decât cealaltă. Băiatul alesese nişte cărbuni mai ascuţiţi şi, fără să stea pe gânduri, desenase ce-i trecea prin cap preţ de vreo două ore, poate două ore şi jumătate, pe peretele din dreptul sobei.

Mirosea a toamnă târzie. Mirosea a sfârşit. Cărbunele era moale şi bun, ca pământul desprimăvărat de sub nucul bătrân din faţa casei. Cărbunele era blând ca mama; se supunea mâinilor, ca pâinea pusă în cuptor – focului. Când venise mama acasă şi văzuse minunea, nu ştia ce să facă: să-l certe sau… Nu era total absurd ce desenase fiul ei. Se distingeau nişte chipuri ciudate. În fine, femeia se aşezase pe scăunelul din faţa peretelui, scrutase tabloul din faţa sa aşa cum se uita toamna târziu la V-urile alcătuite de păsările migratoare. După ce oftase şi-l mângâiase surâzând pe cap, îi oferise darul adus de pe unde fusese: un ghem de ace, un aricioi, de care micuţul iniţial se speriase. Înainte să pregătească cina, doamna casei lichidase de pe perete stranie­tăţile progeniturii sale. Când venise bărbatul ei acasă şi ea îi povestise peripeţiile picturale ale odraslei lor, acestuia nu-i venea să creadă.

Gândindu-se la primul arici din copilărie, Andrei şi acum avea aceeaşi senzaţie. I se părea că se afla în faţa unui dar nostim şi imprevizibil. Toţi vorbesc despre fascinaţia copilăriei şi nimeni habar n-are ce este acel tunel nesfârşit şi viu, purtat de-a lungul vieţii în suflet, tunel căruia îi spunem copilărie. Hm, făcu Andrei, fascinaţia copilăriei. Mă plictiseam teribil, când eram de-o şchioapă. În plus, mă simţeam bătrân. Nici acum nu pot pricepe: cum să te simţi bătrân, când n-ai apucat să trăieşti? Unii se simt bătrâni toată viaţa şi – spre deosebire de Ivan Ilici, funcţionarul tolstoian locuit de geniu – nu ajung să constate că ceea ce trăiesc numai viaţă nu e. Dar ce este viaţa? Şi ce poate să însemne acest substantiv de genul feminin, invocat de toţi, fără excepţii: viaţă? Un dar unic, de care nu suntem conştienţi? O ficţiune? O pedeapsă? Totul e nespus de complicat; de fapt, totul e simplu, noi însă – nemernici şi mărunţi cum suntem – nu ne mulţumim cu simplitatea şi complicăm lucrurile, ca şi cum n-am avea suficient de lucru, Doamne, Vie Împărăţia Ta, aici şi acum, şi în vecii vecilor, slavă, slavă, slavă! Punct. Eu trăiesc exclusiv când sculptez; restul nu e decât o pauză între lucrările mele, bată-le vina. O pauză, trăită cu reală stângăcie, cu spaime de tot soiul şi de toată mâna. Te pomeneşti că nu am talent pentru ceea ce numim viaţă; dar mă întreb: e nevoie oare de talent şi aici?

Unul dintre arici îl atinse iarăşi cu botul umed şi catifelat, răcorindu-i glezna semidezgolită. Poate suntem, cu toţii, prinşi într-un luminiş, îşi spuse Andrei şi luă loc în fotoliul masiv, uitându-se la elanul de pe ceaşca primită cadou, apoi la prosopul colorat cu resturi de vopsea. Da, orbecăim, fascinaţi de acea lumină puternică. Unii dintre noi disting, în plină orbecăire, mai mult petele, alţii sunt surprinşi în vârtejul acelei lumini de o intensitate inumană şi abia de învaţă să facă deosebire între oameni şi îngeri, între oameni şi zei. Abia le ajunge viaţa ca să risipească tot ce-a fost aşezat în sufletul şi mintea lor de la naştere. Câteodată, vine vremea când te uiţi în jur aidoma păsărilor toamna, cu ochii ficşi, măriţi de uimirea de a fi printre cei vii, de a fi întârziat în viaţă. Sunt clipe unice care par că fierb asemeni unor vulcani tineri în dorinţa de a arunca drojdia lavei afară. Ei bine, în acele clipe poate eşti din nou copil. Cine să ştie? Stai în faţa propriei vieţi cum stau unii oameni în faţa unei prăpastii şi eziţi să intri; te intimidează propria existenţă, te paralizează aproape uimirea de a fi tu însuţi într-un timp şi spaţiu anume aşa cum eşti şi nu altfel, turnat într-o formă dată: două picioare, două mâini, sexul, mereu neînţeles, străin.

Botul cald de-alături îi aduse aminte de existenţa sa. Era aricioaica. Coana Anica îi zicea Andrei. Jenat parcă de bâlbâiala sa – auzi, băr´tâne? Fascinaţia copilăriei. Ce-ţi veni?, se întrebă, surâzând – sculptorul adună miezurile de nucă şi merele şi o îndemnă pe coana Anica să-l urmeze. Se îndreptă spre ieşire. Îi hrăni pe cei trei prieteni patrupezi. Cât de graţios se ospătau din darurile oferite. Se simţeau acasă.

Se aşeză pe bancă şi trase, iarăşi, aer în piept. Era mijlocul lunii septembrie. Toamna se lăsase peste Bucureşti oarecum brutal; de la temperatura de 35-38 de grade se trecuse brusc la 15-20. Dependent de schimbările meteo, Andrei simţi din plin modificarea vremii. Nu-i plăceau anotimpurile de trecere. Nici segmentele de trecere nu mai vor să cunoască nuanţele, îşi spunea. Tot ce ţinea de schimbarea anotimpurilor se petrecea nefiresc şi oarecum straniu. Toamna dădea buzna peste sfârşitul verii; iarna uita să vină, se dezobişnuia să ningă sau îi răpea din conţinut şi substanţă primăverii. Şi, totuşi, artistul era mulţumit cu ce i se oferea; se bucura de această toamnă, de soarele care, după cum afirma fiul lui, îl bătea la cap, de parcă soarele nu avea altă meserie decât să-l cicălească pe Sandu, fiul său, maestrul îi spunea Andrei. Artistul îl tachina pe puşti pe marginea modului în care tratează astrul de zi. Sandu recunoştea că la cei paisprezece ani ai săi acestea toate erau copilării. După asemenea declaraţii, copilul din el – grăbit să se maturizeze – reapărea în zâmbetul lui amuzat şi melancolic; demonii dinăuntrul său erau în alertă şi îl făceau să intre pe teritorii necunoscute.

Andrei urmări vreo jumătate de oră, nemişcat aproape, patrupezii, gesturile lor iuţi, graţioase. Apoi, zicându-şi gata cu copilăriile şi simţind că este pregătit să revină la ale lui, inclusiv la hârtiile sale, se îndreptă spre micul său birou, cioplit din lemn de stejar. Deschise Biblia la întâmplare. Era un vechi obicei, de care nu se arăta prea mândru în intimitatea lui; oricum se bucura că şi Arghezi, şi alţi cărturari obişnuiau să ispitească divinitatea, deschizând la întâmplare Sfânta Scriptură. Deschise Cartea la pagina 730 şi citi din capitolul Ieremia versetele 4-9: „4. Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis:

  1. «Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit proroc pentru popoare.»
  2. Iar eu am răspuns: «O, Doamne, Dumnezeule, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt încă tânăr.»
  3. Domnul însă mi-a zis: «Să nu zici: Sunt încă tânăr; căci la câţi te voi trimite, la toţi vei merge şi tot ce-ţi voi porunci vei spune.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Sculptorul”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii