French Cancan

French Cancan de Mihail Gălăţanu

Partea întîi

Visez că fac dragoste cu o femeie. Dar ea nu are chip. În fiecare seară visez că sînt la Paris şi fac dragoste cu o femeie. Mereu alta. Dar nu pot, nu pot să îi văd chipul. Poate avea mai multe nume: Isaura, Eva, Lisa. Ha, ha, rîd unii în spatele meu. Mă întorc şi le spun: e ficţiune. E speculaţie, fraţilor.

*

Dacă Parisul e un oraş erotic? Cu siguranţă că este. În felul său, cel puţin. Nu toate oraşele sînt erotice, deşi, pentru cei foarte tineri, orice oraş este erotic. Erogen. La douăzeci de ani, de ce nu?

Dacă mai ştiu oraşe erotice? Fireşte că îmi pot aminti. Şi nu mă refer la cele subiective, precum Galaţi sau Bucureşti. Ci la acelea pe care cea mai mare parte a oamenilor le-ar considera, fără îndoială, îmbibate de erotism. Şi exemplele ar putea să curgă.

Aş putea să pun pe această listă Florenţa, Roma, Veneţia, Amsterdam, Barcelona. Asta aşa, într-o primă rafală. Dar şi Hanoiul mi se pare erotic.

*

Visez, în fiecare noapte, că fac dragoste cu o femeie. Sigur că îmi visez şi iubita, nevasta, amanta. Dar, în acelaşi timp, le visez pe cele mai ispititoare colege.

E voie? E interzis? Nu ştiu. În vis e voie orice. Cu siguranţă. Iar asta se întîmplă pentru că, de aproximativ trei luni, n-am mai făcut dragoste cu o femeie. Trei luni. E mult? E puţin? În armată, rezistam aproape un an fără.

Acum e rîndul Lisei. Lisa e blondă. Bură. Bună. Frumoasă nu atît în spectacolul frumuseţii ei, aşa cum ar zice un prieten al meu. Strămoşii ei au părăsit patria de jos a Olandei şi au plecat în căutarea Stelei Sudului.

O stea a sudului este şi ea. Are pielea albă, albă de tot. Că mai albă nici nu se poate. Contrastează puternic cu cureaua neagră a ceasului. Piele imaculată. Bună de lăsat vînătăi pe ea. Se înroşeşte cînd vorbeşte cu tine. Pun pariu că se înroşeşeşte şi cînd face dragoste. Se înroşeşte rău de tot. Pun pariu. Şi nu cred că îl pierd.

Am visat că eram amîndoi întinşi pe un cearceaf alb, mai alb ca pielea ei. O fi evreică? De notat că am avut vreo trei prietene/iubite evreice. Şi am o foarte bună părere despre ele.

Evreicele sînt nişte amfibii ale patului. Se pot scufunda oricît de adînc. Oricît în adînc trebuie. Sînt foarte, cum să spun, femei. Aş spune feminine, dar nu e vorba numai de feminitatea generică.

E vorba (şi) despre cum aceste minunăţii de femei îţi smulg hainele de pe tine cu dinţii? Şi cum să numeşti asta? Rele de muscă? Nu despre asta e vorba. Este vorba despre cum te sfîşie în intimitate, cu tandreţe, halcă şi halcă, avînd reală vocaţie de rechin.

La evreice, de altfel, e şi de aşteptat. De ce, o să mă întrebaţi. Dar oare nu sînt ele primele femei? Primele femei ale lumii? Primele femei apărute, efectiv, pe lume, asta vreau să zic. Păi, da, cam e o întrebare retorică.

Şi Lisa nu face nici ea excepţie, dacă e aşa. Probabil că e o femeie evreică, iar părerea mea despre evreice e la superlativ. Sînt tîrfele perfecte care se ascund în castitatea cea mai pură cu putinţă. Oricum, nicăieri mai multă puritate şi, deopotrivă, mai multă dorinţă. O filosofie a contrariilor. O îmbinaţie. Ce femei!

Şi aşa: în vis, repet, Lisa stă lîngă mine. Întinsă pe cearceaful care nu are nici o şansă, nici măcar o singură şansă, nici măcar cea mai mărunţele dintre şanse, să se deosebească de pielea ei. Iubeşte-mă, Lisa! Fă dragoste cu mine, îi şoptesc în gînd. Desţeleneşte-mă. Fă-mă prăpăd.

Amîndoi stăm cu capul pe cîte o pernă. Aminteşte-ţi Cîntarea Cîntărilor, Lisa! (Era să zic Sara, nu-i aşa?) Şi aminteşte-mi-o şi mie. Hai. Perna e la fel de imaculată. Dar patul, patul e deosebit. E diferit. E un baldachin. Sau aduce cu unul.

În primul rînd, ceea ce, fireşte, e imposibil, e un pat cu polog. Ca în Moldova. Sau ceva asemănător. E un polog de pînză. De olandă. Aşa i se spune pe la noi, prin părţile Moldovei.

Pînza aceea e atît de diafană încît nici nu pare o pînză. Pare de-a dreptul memoria. Ar putea fi îmbibată cu vin, dar asta, deja, cred, e o fantezie erotică. O altă fantezie erotică.

Pat, pînză, olandă, baldachin. Şi stăm unul lîngă celălalt. Paraleli. Cu faţa în sus. Ca morţii. Sîntem morţi? Nu, nu sîntem morţi. Sîntem vii. Cît se poate vii, adicătelea cît de viu poţi să fii în vis.

Şi, atunci, eu mă întorc primul. Îmi întorc doar capul, în primă instanţă. Şi o sărut. Adică îmi apropii, într-un mod periculos, gura mea de gura ei. Iar ăsta e cel mai erotic act cu putinţă. Oricît aş vrea să ascund, sînt un romantic incurabil. Dar profund sexualizat.

Dragostea, pentru mine, e foarte tandră. E numai atingeri extrem de diafane. Dar şi împlîntare în femeie, cînd e cazul. Idealul meu e foarte viril. Cred că am explicat destul de clar, nu?

În Paris, te poţi îndrăgosti foarte uşor. Aşa îmi spunea Cristian Apietroaei, medic parizian, prietenul meu român din Franţa. Un medic eminent. El se ocupa cu SIDA. Ştia ce înseamnă aia dragoste.

Şi, după ce o sărut, o mîngîi. Şi încerc ca mîngîierea mea să fie la fel de fină ca atingerea răsuflării unui bot de cîine abia născut, botul căţelei mele Alla, pe care nu o am, încă, dar pe care o voi avea peste zece ani.

*

Cel mai bine faci dragoste cu femei imaginare. N-au ifose, ţîcneli, ştiu arta supunerii, precum, deopotrivă, şi arta răsvrătirii. Sînt printre puţinele care ştiu, cu adevărat, dozajele. Nu au capricii. Iar capriciile sînt cele mai groaznice. Cele mai cumplit de îndurat, poate mai abitir ca infidelitatea.

Femeile imaginare se dezbracă singure.

Se oferă singure.

Ştiu arta dăruirii şi arta refuzului.

Noi, bărbaţii, sîntem cei mai fascinaţi de ele. Fascinaţi aşa, în general, de himere şi de iele. De jocul lor. Am putea sta ani în şir să povestim cum e dragostea. Cu detalii. Fără teama de a practica impudoarea.

*

Deşi sîntem morţi, desigur sîntem morţi, eu continui să o sărut pe Lisa. Sîntem necrofori. Necrofili. Purtători de artă a morţii. De mare artă a morţii. Şi, aici, sînt sigur, aţi înţeles: de fapt, nu fac dragoste decît Eros plus Thanatos. Sînt nişte principii. Sîntem nişte principii. Foarte înalte. Într-o lume a principiilor.

Pretutindeni, dragostea şi moartea fac dragoste. Şi voi face dragoste tot timpul. Şi după moarte. Mai ales după moarte. Sînt obsedat de dragoste.

De asta (bănuiesc) îmi place Henry Miller. El era obsedat de dragoste. De dragostea liberă. Absolută. De dragostea fără oprelişti, fără îngrădiri, fără ţarcuri, fără o sută de metri garduri, de dragostea fără de minciună.

Da, nu de sex era obsedat Henry Miller. Cum poate cei mai mulţi cred. Se înşală. Se înşală, pur şi simplu. Este vina lor că se înşală. Nu vina lui Henry Miller. Îmi amintesc Zile fericite la Clichy. E o carte pe care aş scrie-o şi eu. Mi-ar plăcea să o scriu. Ar putea fi un model şi pentru această carte.