Chiulind de la ora de moarte

Chiulind de la ora de moarte de Ladislau Daradici

ACELAŞI TREN REGAL, ACEEAŞI MIRACULOASĂ HALTĂ…

ÎNTR-O SEARĂ DE AUGUST, stând cu tata în curte, sub o perdea de viţă, i-am povestit despre visul pe care îl aveam, un vis repetându-se tot mai des şi derulându-se cu o iuţeală crescândă. De fiecare dată mă aflam într-un tren trecând prin aceleaşi gări cochete cu tei, panseluţe şi petunii, şi de fiecare dată se revărsa spre mine aceeaşi lumină sângerie a crepusculului şi auzeam aceiaşi lăstuni săgetând şi ţipând prin văzduh, aceleaşi prigorii zvăpăiate scâncind; ştiam că-şi fac cuib în malul înalt al râului, săpând tuneluri înguste şi adânci în argila nisipoasă şi aurie. Mă aflam în aceeaşi garnitură veche poate de un secol, cu vagoane elegante din lemn de cireş, cu perdele rubinii la geamuri, bare şi mânere aurite la scări şi uşi. La început, pentru că eram într-unul din vagoanele din capăt, abia dacă zăream locomotiva, deşi dacă erau cinci vagoane în total, dar îmi dădeam seama că era cu abur, pufăind şi scoţând acel şuier familiar, atât de aşteptat şi de îndrăgit de noi în anii copilăriei. Era posibil ca acel tren din vis să fi fost acelaşi cu cel pe care-l privisem de nenumărate ori cu tata, duminica la prânz, când mă urca pe bicicletă şi mă ducea până la mica haltă de pe valea Mureşului, eu înfiorându-mă fascinat de apariţia garniturii, iar el reflectând la existenţa sa şi a universului, la timpul care se scurge neîncetat, în vreme ce noi parcă rămânem pironiţi locului, pentru că într-o haltă de pe malul unui râu, chiar şi anonimă, acest lucru devine evident, semnificativ cumva. Trebuie să fi fost mic şi naiv pe vremea aceea încât să-l cred pe cuvânt când îmi spunea că, dacă reuşeai să aşezi un ou de raţă sălbatică pe şină, cu partea ascuţită deasupra, trenul putea deraia, producându-se astfel o iminentă catastrofă… Aceasta era, se pare, doar una din primele farse inocente de care îmi aminteam, căci în timp ce creşteam îmi tot pregătea altele, iar acum acest tren din vis avea cumva darul de a reînvia şi reîmprospăta totul, amestecând viaţă şi moarte, dragoste şi durere, regrete şi sperări… Şi ar mai fi un singur lucru de adăugat aici, şi anume, că acel tren miraculos din magica-mi copilărie nu s-a oprit nici măcar o dată în micuţa noastră haltă de pe Mureş, prin urmare niciodată nu ne-am pus măcar problema că am fi putut călători şi noi, vreodată, cu el…

ÎNTR-UNA DIN NOPŢILE CARE AU URMAT, fără a mă preveni măcar, tata m-a însoţit în vis. M-am trezit cu el în vagonul acela elegant şi dichisit, amintindu-mi de jucăriile cochete de lemn de odinioară, aşezate sub bradul de Crăciun. Într-adevăr, a fost de părere, e acelaşi tren pentru care te aduceam duminica la haltă, din martie până toamna târziu, în acei ani strălimpezi ai destinelor noastre. Dar ce cauţi în visul meu? l-am întrebat surprins, dar parcă surâzându-mi ideea de a nu mai fi singur în trenul-fantomă. La urma urmei, sunt bătrânul tău, mi-a zâmbit, şi parcă eram şi eu undeva acolo, în toate acele poveşti trăite, în toţi anii aceia… Încă din liceu îi ziceam aşa, bătrâne, după ce devorasem povestirile lui Hemingway. Tata avea dreptate. Ca întotdeauna. Acum îmi dau seama că, timp de o viaţă, ne-am vorbit destul de puţin; am petrecut însă atât de mult timp împreună că abia dacă mai era nevoie de cuvinte ca să ne înţelegem. În plus, niciodată n-a trebuit, când eram cu el, să mă prefac… În fiecare duminică, după slujba de la biserică, mă punea pe ghidonul bicicletei, pedalând alene până la haltă. Fratele meu era deja prea mare pentru asta, iar sora mea, prea mică, diferenţa dintre noi fiind de patru, respectiv de trei ani. Cu timpul, mama se obişnuise cu escapadele noastre, dându-ne pace. Drumul nu era lung, chiar şi pe jos ajungeai într-o jumătate de oră, dar pentru mine de fiecare dată se transforma într-o aventură plină de neprevăzut, fiind fascinat de codobaturi, gaiţe şi ciocârlani, de guşterii încălzindu-se la soare în mijlocul drumului, de norii schimbători de pe cer, de cireşele, corcoduşele şi merele din pomii de pe marginea drumului. Oricând puteai descoperi ceva nou, fascinant, în funcţie de anotimp, de la mure negre şi brumate, piersici catifelate şi parfumate sau struguri negri, aproape sălbăticiţi, mai gustoşi ca orice fruct din lume. Totul mă uimea, orice putea deveni o revelaţie. Şi tot tata a fost cel care m-a deprins să caut şi să descopăr armonia din jur, miracolul în nimic, dumnezeirea pretutindeni. Odată ajunşi la haltă, aşteptam cu emoţie să apară locomotiva: fluiera de departe şi, aşa cum se ivea pe şine, dintre nuci şi sălcii, aveai impresia că urcă pe Mureş; luciul râului strălucea în soare, stârcii se roteau deasupra insuliţei cu iarbă şi răchită din depărtare. Era mereu acelaşi tren, ca de poveste, fusese al Majestăţii Sale până să-l alunge comuniştii din ţară, ne explicase odată un impiegat bătrân, aproape în şoaptă, temându-se parcă să nu fie auzit. Uneori, discret, mecanicii ne făceau cu mâna; întotdeauna erau măcar doi. Însă pasagerii nu păreau reali, mai degrabă nişte siluete proiectate pe un ecran mişcător, prelung; acum îmi dau seama că niciodată n-am desluşit o figură clară şi nici unul n-a schiţat vreodată vreun gest înspre noi, un surâs măcar… Însă pe mine mă interesa doar trenul, atât. Întorcându-ne acasă, serveam o masă boierească, aceeaşi supă aurie de pasăre crescută de mama, cu legume fierte aburind şi tăiţei de casă, aceeaşi friptură de viţel, de porc, de gâscă sau de raţă cu piure de cartofi şi salată verde, aceeaşi plăcintă cu mere, brânză ori cozonac cu mac sau nuci; eram săraci şi bogaţi deopotrivă, cum era de părere mama, viaţa însăşi era pentru noi o nepreţuită comoară: simplă, curată şi limpede. După prânz, tata se odihnea niţel, eu luam o carte şi citeam în grădină cocoţat în nuc, iar mai târziu plecam la pescuit; luam cu noi, negreşit, şi câinele.

CÂTEVA LUCRURI ÎMI MAI STĂRUIE ÎN MINTE din anii aceia, amestecându-se, tăindu-mi respiraţia şi înfiorându-mi chiar şi acum sufletul… Într-o duminică, în timp ce ne întorceam de la haltă, căţelul nostru, care alerga prin crângul de pe malul Mureşului, a fost împuşcat de un braconier. Îl cunoşteam pe ticălos: era dintr-un sat vecin, făcuse puşcărie şi îl părăsise şi nevasta, de atunci umblând băut şi împuşcând ce-i ieşea în cale. Cred că era în septembrie, căci înainte chiar ne opriserăm într-o margine de livadă sălbăticită de lângă râu, mâncând nişte ionatane roşii, culese de tata dintr-un măr pe jumătate uscat şi scorburos. Am auzit aproape concomitent bubuitura armei şi scâncetul câinelui, tata mi-a strigat să stau locului, luând-o la goană prin iarba înaltă, printre prunii bătrâni; am rămas lângă bicicletă, în şanţul de lângă marginea drumului, speriat şi nemişcat, ţinându-mi respiraţia. Când s-a întors, aducea câinele în braţe: aveau ochii umezi amândoi… M-a lăsat cu el sub un măr şi s-a dus în sat după o cazma; amuţisem de spaimă, însă bietul câine, cald încă, părea împăcat şi cuminte; mestecam mere acre şi dulci şi-mi ziceam că moartea nici nu părea ceva înfricoşător, mai cumplită e poate durerea şi sângerarea din suflet. Căci durerea nu are preţ, de la tata am învăţat, nu există nimic pe lumea asta să te poată elibera de dânsa… Ne-am îngropat câinele pe malul Mureşului, aproape de locul nostru preferat de pescuit; aşa avea să ne rămână în preajmă pentru totdeauna. Era de-ajuns să te gândeşti că e acolo… O altă amintire ţine de anul în care Mureşul a inundat satul, apele acoperind în întregime linia ferată; niciodată nu mai văzusem atâta amar de apă. De data asta au murit şi oameni, îngropaţi şi ei, aidoma câinelui nostru, în apropierea celor vii… Şi pentru că amintirile sunt ca norii peregrinând pe cer, născându-se unele dintr-altele, toate astea mi-au amintit şi de Katia, fetişcana înaltă şi slabă care mi-a îngăduit într-o seară să-i ating sânii. Erau primii sâni pe care i-am sărutat în viaţa mea, abia răsăriţi peste pieptul tresărind, peste coastele delicate, subţiri, sub care desluşeai o inimă pulsând; Katia avea ochii negri şi mari şi pielea catifelată cum n-am mai întâlnit în iubirile mele; s-a întâmplat în apropierea aceleiaşi halte magice a copilăriei, printre margarete albe şi maci sângerii. Apoi am aflat că îi lăsase şi pe alţii s-o atingă: a fost doar una dintre dezamăgirile care au urmat. Dar cred că încetasem deja să mai fiu doar un simplu copil…

FIECE AMURG, OBIŞNUIA SĂ SPUNĂ TATA, e o lecţie de moarte; într-un spaţiu deschis, amurgul e o rupere a tiparelor. Aidoma talazurilor mării. Aidoma crestelor zimţate ale munţilor. Asemenea tuturor lucrurilor care ne fascinează şi ne înspăimântă deopotrivă.