Jurnal de familie

Jurnal de familie de Alcaz

ROMEO

Romeo!
Aşa mă cheamă!
Stupid, nu?

Când am primit numele ăsta, eram prea mic ca să protestez. Abia mai târziu, după ani, am aflat de unde vine, când prietenii mei au râs de mine şi m-au întrebat: „ce ai făcut cu Julieta, dragă?”

M-am interesat, şi am aflat despre trista poveste „Romeo şi Julieta”, scrisă de un englez cu un nume imposibil de reţinut şi pusă pe muzică într-o operă de un francez, cu numele de Guno… sau aşa ceva.

Cum şeful familiei noastre este un tenor care interpretase cu succes rolul lui Romeo, s-a gândit să-mi dea numele acesta, în amintirea succesului său. Ce merit – mai degrabă „ce vină” – aveam eu?

Eu, un biet căţel!

Ah, nu v-am spus?

Da, sunt un câine, dar din pura rasă „labrador”! Şi cum căţeii trebuie – după regulile raselor pure – să poarte un nume începând cu litera stabilită – de nu ştiu cine – pentru anul naşterii, eu mi-am făcut intrarea în lumea asta în anul cu litera „r”. Bun, nu este rău, dar putea alege alte nume, mai agreabile şi mai uşor de purtat: Radu, Relu, Ricky, Romy sau Rudi! Dar nu!, şeful a fost cândva un Romeo şi a vrut să-l menţină în familie. Toţi şi-au dat acordul, cu excepţia lui Nicuşor – băiatul cel mai mic dintre cei trei copii – care a rămas pe viaţă cel mai bun prieten al meu. Era mai mare decât mine cu trei sau patru ani şi m-a luat sub protecţia lui când aveam numai trei luni, adus de tatăl lui de la ceairul în care mă născusem.

El îmi prepara biberoanele şi sticlele cu lapte, pe care le goleam cu poftă, în braţele lui. Mai târziu, când mi-au apărut dinţii, tot el prepara la bucătărie farfuria cu tot felul de bunătăţi, pe care o goleam într-un timp olimpic. Tatăl lui l-a informat că medicii de la crescătorie i-au spus că nu trebuie să mănânc decât o dată pe zi, dar Nicuşor îmi aducea şi resturile de la prăjitura zilei, care făceau deliciul meu.

Şi tot Nicuşor a fost cel care s-a opus ca eu să fiu dat afară din casă, la căderea nopţii, aşa cum se proceda cu toţi căţeii din cartier. El se apăra… şi mă apăra:

– Dar ăsta-i un labrador de rasă, nu o corcitură ca a vecinilor, căreia nu-i poţi distinge vreo origine.

Şi astfel, am rămas în casă, în camera lui Nicuşor. Mai întâi lângă el, în pat, apoi lângă pat, dar când am ajuns la dimensiunile unui labrador de rasă, am fost acceptat, tot în camera lui Nicuşor, pe o confortabilă saltea lângă uşă.

Ceilalţi doi copii ai familiei, un băiat şi o fată, erau mai mari decât Nicuşor, adică la vârsta când se părăseşte copilăria şi se fac primii paşi în curtea celor mari. Dar, după cum ştiţi, trecerea se face cu greu, probabil din cauza amestecului dificil dintre regretul unor ani petrecuţi în culcuşul cald şi iubitor al unor părinţi care ştiu totul şi teama intrării într-o lume străină, stranie şi egoistă, cu părinţi care, de fapt, nu ştiu nimic.

Motiv pentru care prezenţa unui căţel în casă nu-i impresionează şi nu le trezeşte nici o afecţiune care ar putea să le umbrească dragostea pentru sine. La rândul meu, am adoptat aceeaşi atitudine de indiferenţă şi m-am concentrat asupra raporturilor dintre mine şi Nicuşor.

Dar ceea ce ne-a legat definitiv a fost dialogul pe care l-am purtat noi doi, când aveam un an. El m-a chemat la farfuria mea:

– Romeo, vino! Ţi-am adus ceva care o să-ţi placă.

Nu m-am mişcat.

– Romeo, m-ai auzit?

Aceeaşi tăcere.

– Ţi-e rău, Romeo?

Am dat din cap că nu.

– Atunci, eşti supărat de ceva?

Am dat din cap că da.

– Salteaua?… Plimbarea de dimineaţă?… Fratele meu?… Sora mea?…

Capul răspundea „nu” la toate întrebările. Până când el a găsit-o pe cea care trebuia:

– Din cauza numelui?

– Da!, i-am răspuns cu capul.

– E adevărat. Nu ţi se potriveşte. Dar trebuia să fie cu litera „r”. Şi Tati a ales un personaj pe care l-a interpretat el. Aşa cum a făcut şi cu noi. Pe fratele meu l-a botezat Arnold, după rolul lui din opera Wilhelm Tell a lui Rossini. Iar sora mea se numeşte Gilda, după numele fiicei lui Rigoletto din opera lui Verdi. La mine, s-a lovit de opoziţia lui Mami, care dorea să-l onoreze pe tatăl ei, Nicolae.

Am dat din cap că toate precizările lui nu mă interesează. El a sărit în sus şi mi-a strigat:

– Romy! Îţi place? Respectăm într-un fel dorinţa lui Tati şi respectăm şi regula de a folosi doar două silabe.

Am lătrat de fericire şi l-am îmbrăţişat cu labele din faţă, ca să-i spăl faţa cu limba, făcându-mă că nu-i înţeleg protestele.

Bineînţeles, Tati nu a fost de acord cu propunerea lui Nicuşor:

– Acesta-i un nume feminin! Romy Schneider şi altele! Eu nu-l schimb.

Şi a continuat să mă strige Romeo, dar ceilalţi membri ai familiei l-au adoptat pe Romy.

Când am părăsit biberoanele şi am realizat că el nu era numai o prezenţă alături de mine, l-am îndrăgit şi am căutat să-i arăt sentimentele mele. Îmi plăcea să fim împreună, sau să alergăm prin casă, unde ne ascundeam unul de altul, aşteptând momentul sublim al regăsirii, când el mă lua în braţe, ca să mă mângâie, în timp ce eu îl spălam pe faţă.

Până când mi-am dat seama că nu suntem la fel. Eu înţelegeam perfect, nu numai gesturile lui tandre, dar şi cuvintele pe care mi le adresa. Ceea ce nu se producea în sens invers. Dacă gesturile mele erau afectuoase, ca şi ale lui, cuvintele mele nu-l atingeau. Este adevărat că noi, câinii – ca şi toate animalele, de altfel – nu ne exprimăm prin cuvintele inventate de om atunci când a părăsit societatea maimuţelor din care se trăgea… aşa cum am aflat. Avem gesturi şi mângâieri cu care ne exprimăm, dar care sunt departe de vocabularul omenesc, creat în pădurile tropicale.

Trebuia, deci, să găsim un mijloc, prin care gesturile şi mângâierile mele să fie transformate în cuvintele lui Nicuşor, lucru care – cred că sunteţi de acord – nu era deloc uşor. Este adevărat şi faptul că ideea acestui canal de comunicaţie aparţine lui Nicuşor, doritor de un prieten devotat, capabil să se exprime clar, aşa cum făcea el.

Şi a urmat o perioadă dificilă, în care mă străduiam să-l fac pe Nicuşor să-mi înţeleagă gândurile, aşa cum le înţelegeam eu pe ale lui.

Şi, pentru asta, mi-am pus în acţiune elementele cu care natura m-a înzestrat: coada, labele din faţă, capul, urechile, limba, mârâielile şi lătrăturile. După cum ştiţi, mişcarea cozii exprimă dintotdeauna două sentimente esenţiale: spre dreapta arată bucuria, satisfacţia, optimismul, iar spre stânga, nemulţumirea, nedumerirea, iritarea. Iar când coada este între picioare… mai bine să nu mai vorbim! Şi astfel, cu aceste elemente am construit, cu Nicuşor, un mijloc de comunicare care ne-a permis să dialogăm ca buni prieteni ce eram. Din când în când, eu mă enervam şi lătram de necaz, dar el mă liniştea, spunându-mi:

– Romy, poate tu nu-ţi dai seama, dar eu încep să te înţeleg din ce în ce mai bine. Trebuie să stabilim un canal prin care limbajul tău să pătrundă până la al meu. Este o chestiune de răbdare, dar mai ales de dorinţa de a ne înţelege.

Pe urmă, încet-încet, mişcările capului meu şi modul cum mârâim sau lătram au devenit cuvinte sau mici propoziţii pe care Nicuşor le înţelegea perfect. Bineînţeles, limbajul ăsta era micul nostru secret, folosit numai când eram singuri.

Mai târziu, mi-am dat seama că atitudinea lui faţă de mine era diferită de cea pe care o avea cu familia lui şi chiar cu lumea exterioară. Cu ei, îl vedeam cum se închidea în el însuşi, ca şi când ar fi fost vinovat de ceva.

– Nicuşor, îi spuneam, ţi-ai supărat părinţii sau fraţii?

– Nu, a fost răspunsul lui, sec; ca şi când întrebarea mea îl deranjase.

Nu am mai insistat, deşi vedeam bine că prietenul meu, atât de drăgăstos şi comunicativ cu mine, era altfel cu cei din jurul lui. La întrebările lor, răspundea numai printr-un „da” sau „nu”, de parcă se ferea să-şi deschidă sufletul şi să le povestească ce a făcut în cursul zilei, aşa cum făcea cu mine.

„Capricii de copil răsfăţat”, mi-am zis, încetând să-i mai pun întrebări la care nu obţineam nici un răspuns. De altfel, mi-am dat seama, mai târziu, că şi ai lui procedau la fel. Parcă le era teamă să-i adreseze vreun cuvânt.

Şi astfel, am crescut amândoi, cu fiecare zi încă un pic, aşa cum  a făcut şi afecţiunea noastră reciprocă.

Locuinţa părinţilor se afla la câţiva paşi de un parc larg, unde mergeam, eu şi Nicuşor, zilnic, să ne bucurăm de natură şi de cei ca noi. Nicuşor era, spre deosebire de atitudinea lui de acasă, voios şi volubil, nu numai cu mine, ci şi cu alţi copii de vârsta lui. Iar eu îmi căutam prieteni din familia canină, mai ales pe cei de sexul opus. Pentru că nu v-am mărturisit încă, dar nu după multă vreme de la trecerea de la biberoane la o altă alimentaţie, am descoperit, în parc, că sexul poate fi utilizat nu numai pentru udarea pomilor. Nedumerit, Nicuşor mă întreba ce fac şi nu ştiam ce să-i răspund. Singurul meu argument, ca să nu fiu acuzat de agresiune, a fost că nu eu eram animatorul acestor exerciţii, ci căţeii… am aflat, mai târziu, că se numeau căţeluşe.