Jurnal american

10,80 lei

Jurnal american (eBook) – Ion Lazu

  Hurry up! Sale end in:
Cod: EB9786068012230 Categorie: Autor: Anul apariției: 2014 ePub: ISBN 978-606-668-079-0PDF: ISBN 978-606-8012-23-0 Colecție:
  • Pentru citirea optimă pe dispozitive mobile, recomandăm să alegeți formatul ePub
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Culorile răscolite ale oceanului, ce se aruncă furibund spre țărm, nu cu puterea insuportabilă a unei Mări, ci cu înmiita putere a Oceanului Suprem…; valuri translucide sau verzi, ca în Aivazovski, care și el trebuie să fi simțit Oceanul.

Un schifist, siluetă neagră, de-o grafie subtilă, înfruntând coamele înspumate. Algele sofisticate de pe plaja cu pietriș foarte mărunt și viu colorat (în locul tradiționalului nisip), stâncile negre, vuietul autoritar al Oceanului, cel mai mare și puternic din lume. Extaz fără seamăn și fără cuvinte.

Lidia cântă. Descătușată, legănând în mână o algă suplă, cocoțată pe-o stâncă, în cel mai vădit gen romantic, în vreme ce șiruri de valuri se năpustesc spre țărm, explodând, readunându-se în evantaie de spumă. Ileana și Jerry se îndepărtează câteva zeci de pași, apoi revin, trec pe lângă mine, în timp ce filmez, vrăjit, hipnotizat. Înotătorul cu schif a ieșit din valuri, îl percep cu coada ochiului, își adună scândura, începe să urce treptele de lemn din buza falezei, cele pe care am coborât și noi, acum zece minute. Sau când?

Și totuși, ce mi se întâmplă de-am amețit așa? Mișc infinitezimal aparatul, și tot ce intră în cadru mi se pare de domeniul miraculosului. Nu vreau să pierd nimic. Panoramez, trec de stânci, spre cealaltă parte a plajei, unde se deschide un golfuleț și unde coamele de valuri se răstoarnă sacadat. La o mică distanță, un șir de insulițe negre, ca niște piloni lustruiți, înfruntând hula cea mare. Pelicani pe sus, trecând întins spre nord.

Extaz și sfâșiere…

Jurnal american de Ion Lazu

29 aprilie 08, marţi. Şi ora 10:52. Suntem deja la Otopeni şi mai avem de aşteptat până să ni se dea locurile pentru avionul spre Londra, LHR BA877. Înainte de accesul propriu-zis în avion trecem prin diverse controale. Mă întreabă dacă nu am vreun fiu în State. Probabil în ideea că am putea rămâne acolo. Nu, n-am. Mergem cu o invitaţie culturală, sunt scriitor, iar soţia poetă şi actriţă. Altfel se poartă indivizii. Apoi mergem la ghişeul de paşapoarte şi, printre shopuri, spre intrarea în burta avionului, fără microbuz, ca pe vremuri. Locul meu este pe partea stângă, la fereastră, cu câteva rânduri în spatele aripei, lungă de vreo 7-8 metri.
La 13:16 iată-ne deja în capătul pistei, pe urmele unui Lufthnsa care a rulat înaintea noastră şi după cca 400 metri deja se desprinsese de la sol. O minunăţie, perfectată de om destul de târziu. Stăm la capătul pistei preţ de un minut şi o pornim. Viteza creşte, vibraţiile se transmit, parcă ne implică şi pe noi, pasagerii, în acest efort la limită. Desprindere uşoară, practic insesizabilă, apoi pieptiş printre şi pe deasupra norilor mici, lânoşi, destul de mulţi şi expandaţi parcă, însă umbra lor pe pământ este dimpotrivă, foarte densă, neagră şi în mod frapant neclintită – în vreme ce norii se scurg cu repeziciune înapoia noastră. Jos se văd sate miniaturizate chiar ca pe hartă – şi doar hărţi am ţinut în mâini o viaţă de om! – văd câmpuri geometrice de rapiţă galbenă; localităţi ce se derulează spornic, pâraie cu numeroase meandre, căci suntem încă în Câmpia Dunării, fără cine ştie ce drenaj; am luat ceva înălţime, acum cotim spre vest, ca să ne dirijăm apoi de-a lungul unui râu mai mare, spre Nord – poate este Argeşul? Ajungem sub un plafon de nori continuu. Ora 13:38 şi observ că n-am avut cine ştie ce emoţii, la primul meu zbor cu avionul, la ai mei 68 de ani – oricât ar părea asta de ciudat. Deci avem un plafon de nori deasupra mulţimii de norişori risipiţi sub noi şi orientaţi ca o pilitură dinspre munte spre sud, pe direcţia curenţilor de aer. Conture foarte capricioase, cu nenumăraţi zulufi. Avionul a urcat în plin, încordat, înclinat viguros, dar acum s-a redresat cumva la orizontală şi de-acum înaintarea propriu-zisă abia dacă se mai simte, deşi e poate mai intensă ca până acum, însă reperele s-au estompat şi ele. Răzbiţi deasupra marelui plafon de nori, suntem în plin soare, aşa că îmi încânt privirea cercetând acest relief foarte accidentat, mai ceva ca relieful unei zone colinare; nu mare îmi e mirarea observând printre aceste coline unele râpi sau chiar cascade bine conturate, adevărate sorburi în masa noroasă, supusă se vede unor tensiuni straşnice. Un relief alb-strălucitor-scânteietor, oarecum asemenea celui din înzăpezita Antarctidă.
Evoluăm deasupra unui lanţ muntos, apar cu claritate bifurcările din zona de obârşie a râurilor, mai în aval şiruri de case ce se strecoară printre versanţi abrupţi, despăduriţi de cruând. Şi iată că deasupra munţilor fiind, s-a spart plafonul acela de nori. Nu-mi dau seama, să fie şarniera Meridionalilor, sau suntem deja deasupra Apusenilor? Se încropeşte un nou plafon de nori dedesubt, spart pe ici pe colo, văd petece de zăpadă strălucitoare. Fuseseră Apusenii, da, de-acum recunosc chiuveta Ungariei, pusta lor, sate dense, gen burg, lanuri galbene de rapiţă, ca pate dalmaţiene pe întinderea plată. O autostradă trasă la riglă. Mă aştept să vină Balatonul, dar îmi apare în stânga un cot în unghi drept al unui foarte mare curs de apă. N-o fi chiar Dunărea, în locul de unde o ia spre sud? Toate aceste detalii topografice se schimbă cam în ritmul cu care le pot nota aici. E de văzut şi o insulă la mijlocul fluviului, care este în mod cert Dunărea. Nu am altă modalitate de a aprecia viteza noastră de deplasare decât privind deplasarea norilor faţă de reperele de la sol, rămase oarecum neclintite. Ajungem deasupra masivului Tatra, ceaţa se ridică până sub aripile avionului, iar diviziunile 0,1,2,3,4 de pe aripioara care se ridică spre a face avionul să urce au dispărut complet, semn că avionul zboară la orizontală. Prin ceaţa subţiată se zăresc dedesubt structuri noroase gen caier alb de lână. Ora 2:31, deasupra oraşului Brno, iar în dreapta am avea Ostrava. Din nou plafon impenetrabil vederii, însă aici deasupra este soare, este cald, îmi scot jacheta ca să mă simt lejer. Şi iată-ne survolând un fel de mare albă cu orizont absolut rotund, fără alte repere, sub un cer albastru intens. Din când în când ochii mi se opresc pe fisura din aripa stângă, observată de mine chiar de la urcare, o zonă care a fost remediată cu un şir de nituri la distanţă de o palmă unul de altul. Mi-a dat un sentiment de insecuritate, repede alungat. Aripa are o parte principală, fixă, în partea din faţă, pe când latura dinspre spate este alcătuită din două segmente, , cel dinspre vârful aripei este pentru schimbarea direcţiei, cel dinspre trupul avionului este pentru manevrele pe verticală, înălţare şi coborâre. Înţeleg dece părea fantezistă ideea că un obiect mai greu decât aerul, avionul de pildă, poate fi ridicat în zbor şi menţinut pe traiectorie. Se părea că în cazul păsărilor ar fi vorba de altă explicaţie. Efortul lor teribil, datul din aripi în forţă şi cu mare viteză… Dar n-or fi văzut cum planează vulturii minute întregi fără să dea din aripi?! Firea omului, să-l pună pe nu în faţă, când ideea vine de la altul. Zburăm deasupra unui plafon dens de nori, acoperind etanş. patrulaterul Boemiei.
Ora 2:48 şi… nimic nou pe aripa de vest… Omniprezentul plafon de nori alb compact. Monitorul indică direcţia Berlin, dar unde e Berlinul?, vorba trăsnitoare a ostaşului rus. Plafonul de nori s-a spart în câteva locuri, zăresc jos un acoperiş scânteind ca un capriciu, însă pasagerul din spatele meu trage storul ferestruicii magice, obturându-mi vizionarea… O uşoară vibraţie în trupul aeronavei, privesc aripa mea, văd că se schimbă direcţia, probabil pilotul s-a plasat mai corect pe traseul-culoarul ce i-a fost repartuzat, Dincolo de Frankfurt, o pâclă se ridică spre noi, poate din cauza Rinului. Oare am să-l zăresc? Văd o despletire a mai multor cursuri de apă. Apoi de sub carena avionului se ridică coama altui nor. Într-adevăr, lucrul cel mai schimbător când traversezi Europa, mult mai schimbător decât alternanţa munte-deal-câmpie.Un spectacol palpitant, la scară continentală şi dacă n-ar fi alte motive pentru un zbor de acest fel, nu mi s-ar părea un moft să pot urmări acest Gobi al norilor de sub soare.
Destin: să ajung la Londra la vârsta de 68 ani şi 4 luni!? Plafonul s-a îndepărtat spre stânga şi din el s-au desprins două trei fronturi de nori „ca la noi acasă”, dacă nu cumva abia acum se străduiesc să se alipească marii mase noroase. Probabil survolăm deja Olanda, relief jos, localităţi grupate în stil teuton, acoperişuri scânteind precum fluturaşii de mică, scurt şi foarte intens, de-ţi iau ochii pe-o clipită. Iar s-au unificat norii, cum ai trage storurile – sau suntem la ţărmul mării? Căci şi norii par să aibă continentele şi arhipelagurile lor, în sensul că un nor absolut singuratic, izolat este până la urmă o raritate în atmosferă. Îmi dau seama că viziunea din avion este complet răsturnată faţă de cea de la sol. De jos norii sunt întunecaţi şi cerul luminos, de aici norii sunt albi, luminaţi intens de soare, iar golurile dintre ei par cenuşii, neluminate. Înteresantă această inversare, nu? Şi totul se derulează la scară mare, cuprinzătoare, lipsită de meschinăria amănuntelor, sub regimul înalt al unui soare democratic, generos.
Un orizont mai incert, amestec de alb şi albastru: ceaţa Albionului, căci iată-ne la gurile Tamisei! Coborâre accentuată.,uşoară ameţeală. Ăştia da, pot fi numiţi nişte nori ţuguiaţi, chiar aşa! De pe coamele lor sunt spulberaţi vălătuci, ca la un viscol, zăpada de pe coama nămeţilor. Sate englezeşti, grupate. Evoluăm deasupra unu plafon foarte accidentat, probabil curenţi puternici ascendenţi, căci am reprezentarea unor adevărate geizere în erupţie, sau ca la prăbuşirea unor porţiuni din masa gheţarilor antarctici. Uneori ne băgăm în masa vreunui nor şi iute ieşim ca dintr-un tunel. Asist la cel mai extravagant spectacol la scenă deschisă, sunt pur şi simplu excedat, însă privesc cu lăcomie, dor doar voi vedea cât mai mult sau voi pierde cât mai puţin… Deci nu numai apele se amestecă la gura Tamisei, dar şi aerul este în mare vânzoleală…

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Jurnal american”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii