Acasă – în exil

33,10 lei 30,80 lei

Acasă – în exil (eBook) – Aura Christi

Golește
ISBN: EB9786065944237 Categorie: Autor: Anul apariției: 2015 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Am căutat timp să citesc cartea ta cu atenție, deși unele dintre fragmente mi-erau cunoscute. Te exprimă foarte bine: este polemică, are energia de care am mai zis și pe care ai contestat-o, este o asumare sinceră și urmând chemarea ta, felul tău de a vedea lucrurile, de a fi alături de „oamenii mari” și de a duce împreună lupta pentru valorile în care crezi. Este vitală și, ca la Marino, repetiția este motivată de (și exprimă) intensitate. A o citi în afara caracterului ei polemic și a sensului de afirmare a solidarității cu comunitatea de care te simți atașată înseamnă a o rata. Cred că a fost foarte bine să începi cu cazul Marino, căci este exponențial, dar și mai clar decât altele. (Gabriel Andreescu)

Ce sunt aceste polemice? O seamă de arabescuri exce­sive, radiografia patetică și lucidă a unei sfâșieri, o serie de tentative de a înțelege, eșuate în neînțelegere, reportajul unor revolte aneantizate în albia deznădejdii și a refuzu­lui de a accepta să asiști – redus la muțenie, deci, vinovat din start – la comercializarea, trivializarea infernului co­munist. Proces culminat, incredibil, cu un masacru al ino­cenților regizat într-un stil de extracție neostalinistă. Cum să califici altfel vânătoarea de oameni mari, prin care s-a perpetuat europenitatea culturii române în anii dictaturii stalinisto-dejiste? Vânătoare organizată sub ochii noștri, în sărmana noastră democrație.
Ce sunt aceste polemice? Poate, un semn al speranței că nu e vândut chiar totul. Nu e terfelit chiar totul. Nu e pierdut chiar totul. (Aura Christi)

Acasă – în exil de Aura Christi

Ceea ce nu poate fi negociat

După lectura recentei sale cărţi Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (Editura Academiei, Bucureşti, 2013), un eseu interdisciplinar remarcabil, de o uriaşă combustie interioară, Aura Christi îmi trimite o carte scrisă la o tensiune similară, dar de o cu totul altă factură, ancorată în cascada vieţii literare şi culturale postdecembriste: Acasă – în exil. Neîndoielnic, un titlu mai mult decât provocator, marcând nu numai bătăliile literare duse de autoare pe malurile Dâmboviţei după descinderea din Basarabia natală, care a format-o până la 26 de ani, dar şi prelungirea exilului interior, cum l-a numit Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, aspect asupra căruia voi reveni. Titlul poartă în el dâra de memorie a condiţiei existenţiale a românilor de sub ocupaţia rusească şi sovietică, insinuată însă şi pe malurile Dâmboviţei prin războiul care se poartă şi azi cu valorile naţionale de către moştenitorii defunctului Komintern. Este una dintre cauzele adânci pentru care o fire sensibilă precum cea a Aurei Christi simte că nici patria regăsită nu s-a eliberat încă din nefastele „complexe” ale istoriei din ultimele două secole.

În celebra lui carte din 1927, La trahison des clercs, Julien Benda îi acuza pe cărturari că şi-au trădat menirea spirituală/ estetică, aventurându-se în bătăliile politice şi ideologice ale vremii. Modelul lăsat de Benda a marcat şi alţi scriitori şi gânditori, la noi, cel mai cunoscut caz de după 1989 fiind Nicolae Breban, care, în 2009, a surprins lumea literară cu Trădarea criticii, carte care, împreună cu altele trei „prefiguratoare” (Confesiuni violente, 1994, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, 1997, Aventurierii politicii româneşti. Istoria dramatică a prezentului, 2010), au şi făcut din prozator un intelectual la fel de incomod, ca să mă exprim eufemistic, ca şi Paul Goma, Cezar Ivănescu sau Adrian Marino, cel care ne-a lăsat, în postumitate, fulminanta confesiune Viaţa unui om singur (2010). Trădarea criticii, căreia Aura Christi îi dedică un întreg capitol în cartea de faţă, a stârnit disputa chiar începând cu titlul, sintagma ascunzând o ambiguitate, aş zice, chiasmatică. Mai mulţi comentatori s-au întrebat, alimentaţi chiar de „traducerea” brebaniană: cine pe cine trădează? Criticii sau critica? Întrebări care, după opinia mea, n-au vrut decât să ocolească miza majoră a cărţii lui Nicolae Breban, reducând-o, ca şi în cazurile Goma, Ivănescu, Marino, la simple răbufniri temperamentale şi complexuale resentimentare, denigrând imaginea unor critici şi scriitori din prim-planul vieţii literare. Reducţia aceasta va fi şi mai uşor aplicabilă cărţii Aurei Christi, care, prin titlul oximoronic Acasă – în exil, ar putea fi acuzată că, pur şi simplu, a transbordat condiţia intelectualului basarabean de pe malurile Bâcului pe cele ale Dâmboviţei, ceea ce ar fi o eroare, căci ar oculta o ecuaţie istorică complexă.

În prefaţa la Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, Nicolae Breban anticipa privitor la reacţia criticii (cea vizată în propria carte) faţă de eseul Aurei Christi: „Eseul ei va fi ocultat sau răstălmăcit în atâtea şi atâtea moduri, mai mult sau mai puţin viclene, cu care ne-a obişnuit publicistica literară”. Din acest punct de vedere, Acasă – în exil este cu atât mai „vulnerabilă”, cu cât nu mai abordează o temă ancorată în secolul al XIX-lea, ci direct în plasma infernal-labirintică a strictei actualităţi literare. Comparativ cu Nicolae Breban, Aurei Christi i s-au găsit deja alte „păcate”, cu etichetări prăpăstioase, de care autoarea are cunoştinţă, reamintindu-le în diverse locuri din Acasă – în exil: o „walkirie” a publicisticii (Gheorghe Grigurcu), „nebună”, „bestie” pusă pe „scandal”, „nemernică” (vezi şi demascarea plagiatului în cazul Lev Tolstoi) etc., toate urmărind „decredibilizarea” şi minimalizarea demersului critic prin recursul la confuzia punctelor de vedere. Dar un asemenea mod de a răspunde la chestiuni de importanţă majoră dezvăluie, cum a demonstrat Mihai Ralea, o gravă carenţă a inteligenţei critice. În strălucita lui carte de eseuri Valori (1935), Ralea defineşte inteligenţa ca evitare a confuziei punctelor de vedere. Reiau şi aici exemplul său cu scena celor două studente de la Fizică. În plină dispută pe o anume temă, una dintre ele, nemaiavând argumente, a izbucnit în plâns, zicând: Aşa-mi trebuie mie dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă! Nu se întâmplă acelaşi lucru cu aceia care, în plină „polemică”, în loc de argumente vin cu etichetări? „Metodă” des folosită în anii proletcultismului, dar nu numai, confuzia punctelor de vedere reizbucnind, în avalanşă, şi după 1989.

Avertizată asupra perfidiei falselor polemici ale etichetatorilor, deşi îşi subintitulează volumul Polemice, Aura Christi mărturiseşte: „Nu am stofă şi nici vervă de polemist”, maestrul ei fiind Dostoievski şi nu Belinski. Poate, dar numai în sensul că argumentele polemicilor sale sunt, cu precădere, de ordin existenţial, nu raţionalist. De unde şi folosirea pluralului de la adjectiv – polemice, iar nu de la substantiv – polemici. E ceea ce dă substanţă şi originalitate felului ei de a polemiza, care face din Aura Christi o figură inconfundabilă a literaturii şi eseisticii feminine de la noi, apropiată oarecum de verva Magdei Ursache sau a Isabelei Vasiliu-Scraba, mai ales prin miza majoră a apărării valorilor naţionale.

Într-o recentă cronică (Pathos) la volumul antologic Tragicul visător (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2013), prima selecţie de acest fel din opera poetică a autoarei, Ştefan Borbély constată că, organizate diacronic, „poemele constituie un sistem existenţial bine închegat, coerent până la detaliu”, dovadă că Aura Christi „a gândit dintotdeauna poezia ca sistematicitate bine definită, compusă din simboluri, teme şi scenarii care se repetă obsesiv, sub diferite forme sau ipostaze. Pivotul principal îl reprezintă recursul la mit (e foarte multă mitologie în poemele Aurei Christi!), combinat cu un complex al «căderii» (sau «uitării») în lume, în care se regăsesc, deopotrivă de pregnante, atât scenariul clasic christic, al fiinţei pure, sacrificiale, care se încarcă de «păcat» fiind forţată să trăiască în lume, cât şi cel complementar, gnostic, al fiinţei de lumină aruncate în lume, făcute să suporte spasmodic vicisitudinile unei existenţe impuse, care o violentează”. Am puternice motive să cred că această coerenţă holistică a viziunii sale poetice se răsfrânge la nivelul întregii opere, inclusiv la eseistica de largă respiraţie şi la publicistică. Mai mult de atât, Aura Christi a învăţat să-şi construiască volumele, ridicându-le la rang de Carte, ceea ce puţini scriitori români ştiu să facă.

Într-o disociere temperamental-stilistică, Ştefan Borbély împarte poetele în „posesive”/ „devorante”, altele în „pasive”, lăsându-se posedate de viaţă, ca Aura Christi, în cazul ei mărcile stilistice centrale fiind reflexivul impersonal şi cel pasiv: „Aura Christi nu merge, ea însăşi, în întâmpinarea vieţii, nu stârneşte furtuni şi nu iscă patimi, ci aşteaptă ca viaţa – atroce câteodată, tandră şi delicată alteori – să vină peste ea, să o trăiască, să i se întâmple. Nu ştii niciodată foarte precis cine anume se consumă sau suferă în aceste poeme: autoarea, care şi-a «chircit» eul pentru a putea suporta «zidul» atroce din exterior, sau Viaţa însăşi, înţeleasă în sens metafizic, general, care o ia pe fiinţa numită Aura Christi ca pretext cosmic, jucându-se cu ea, supunând-o încercărilor, oferindu-i elixiruri sau, dimpotrivă, otrăvuri”. De unde şi obsedanta întoarcere a motivelor, simbolurilor, miturilor, la modul contrapunctic, mod stilistic-muzical prezent, deopotrivă şi în eseuri, inclusiv în publicistica din Acasă – în exil, doldora de repetiţii şi reveniri, aparent redundante. Polemicile ei nu sunt „atacuri”, cum s-ar putea crede, ci, paradoxal, forme de întâmpinare a violenţelor, adesea atroce, ale vieţii literare. Autoarea reacţionează, dionisiac, dacă vreţi, în sensul dat cuvântului reacţionar de către Eminescu.

Vorbeam de grija pentru arhitectonica volumelor. E prezentă şi în cartea de faţă, chiar dacă materialul este publicistica risipită, în bună parte, în revistele Cultura şi Contemporanul. Dacă eseul despre Dostoievski şi Nietzsche e construit „treimic”, aici ne propune o carte heptagonală, cu „şapte peceţi” (Eminescu) de desfăcut în viaţa literară actuală, toate „cazurile” supuse, contrapunctic, dezbaterii fiind, de facto, unul singur: destinul culturii româneşti, destin pe care o româncă venită din infernul celor două veacuri de rusificare basarabeană îl resimte cu o acuitate sângerândă. Cu ani în urmă, în 1992, reţineam reacţia similară a lui Dumitru Matcovschi, supravieţuitor, la limita morţii, al aceleiaşi condiţii istorice. Se ştie că ideologia „corectitudinii politice”, care ne-a cotropit, după 1989, a pus sub semnul întrebării existenţa naţionalului, acesta – spre Binele global al umanităţii – trebuind să dispară printr-o mankurtizare a tuturor popoarelor de pe planetă. Un intelectual de prestigiu (între mulţi alţii, altminteri) scria atunci, într-o publicaţie din Ţară, aproape cu indignare ideologică „europeană”, că noi nici măcar nu mai avem dreptul să ne considerăm români, fie şi numai prin faptul că nici un individ nu mai are sânge curat românesc, ca şi cum românitatea ar fi, pur şi simplu, o categorie strict biologică, nu una spirituală. Am reţinut în cartea mea Basarabia sau drama sfâşierii reacţia lui Dumitru Matcovschi: „Cum adică nu există un român cu sânge curat în România? Dacă nu există, e pierdută ţara, dar dacă nu există în România, există în Basarabia.”1 Sânge spiritual, euharistic! Probabil nu întâmplător revoluţia de renaştere naţională a pornit din Basarabia, într-o vreme când dictatorul de la Bucureşti n-avea altă ţintă decât să conserve comunismul, zicând că acesta va pieri „când o face plopul pere şi răchita micşunele”. Atunci când, după 1992, asupra Basarabiei s-a renăpustit crivăţul Siberiei, via Transnistria, Aura Christi a descins încrezătoare la Bucureşti. Curând însă va descoperi că lupta va fi aici la fel de grea ca pe malurile Bâcului. A trebuit să se transforme, în fragilitatea ei, într-o războinică (o „walkirie”), cum se arată în Acasă – în exil. Ceea ce constituie, de altfel, drama intelectualului român de la Eminescu la Mircea Eliade şi Cezar Ivănescu. Eliade spunea, în publicistica de tinereţe, că face parte dintr-o generaţie „fericită”, în sensul că pentru prima oară generaţia lui se poate dedica efervescenţei creatoare, fără grija idealului naţional înfăptuit la 1 Decembrie 1918. Numai că tăvălugul istoriei ne-a călcat iarăşi, sfâşiindu-ne geografia, istoria, spiritualitatea. O spune în conferinţa-eseu din 1953, Destinul culturii româneşti, unde subliniază, cu o forţă genială, primejdia adusă de ocupaţia sovietică, primejdie care, din păcate, este departe de a se fi încheiat după 1989, cuceriţi fiind acum de urmaşa vicleană a ideologiei marxist-leniniste, numită politically correct, având aceeaşi ţintă a nimicirii identităţii româneşti. În acest nou mediu s-a trezit scriitorul român, somat să se „piteştizeze”, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, cu educatori de felul lui Vladimir Tismăneanu şi al celor din Grupul pentru Dialog Social, care au blocat un veritabil dialog în sânul intelighenţiei româneşti. De aici realitatea crudă a ceea ce Aura Christi numeşte trădarea scriitorului.

În capitolul I, discursul critic se transformă, papinian, în dramă existenţială: „Cine sunt eu? De unde vin? Încotro mă îndrept? Cred că aceste întrebări, ce alcătuiesc titlul unei capodopere gauguiniene, mi-au dat şi îmi dau în continuare de lucru. Le consideram, uneori, stupide, inutile sau, mai grav, un mod de a irosi timpul. Or, laolaltă cu problemele ultimative, aceste întrebări – ca un câine de rasă bine dresat şi totuşi năbădăios – se întorc şi îmi fac zdrenţe liniştea. Apoi, ca şi când n-ar fi de-ajuns, apar variaţiuni sau ramificaţii ale aceloraşi grave întrebări, care hrănesc neliniştea şi imposibilitatea de a găsi soluţii”. Certitudinea era că vine din Basarabia, de acasă, acasă în România, precum visase viaţa întreagă Grigore Vieru să treacă Prutul. Întoarcerea acasă după două sute de ani n-a tămăduit-o de exilul interior trăit între Prut şi Nistru, exil atât de puternic cimentat în două veacuri, cum spune Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. De unde şi sentimentul dur al Aurei Christi că vine acasă tot în exil, într-o ţară copleşită de „legenda neagră” promovată în lume şi în interior chiar de politicieni şi de intelectuali, unde sub acoperişul unei dictaturi „cu aparenţele unei democraţii”, în care „s-a practicat pe scară largă, cu complicitatea scriitorilor care au trădat, eradicarea creatorilor de vârf ai culturii române vii”, de la Eminescu şi Rebreanu până la Nicolae Breban şi Adrian Marino. Şi concluzia centrală care ascunde chiar miza întregii cărţi: „Acasă, în Basarabia, am asistat la o deznaţionalizare masivă, pusă la cale în statele periferice – inclusiv în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – de Imperiul Sovietic. De două decenii, acasă, în România, asist la deznaţionalizarea românilor şi urmăresc modul în care ţara mea şi a strămoşilor mei este supusă unui proces de deconstrucţie şi de mankurtizare. Nu cred că fenomenul globalizării, răspândit pe mapamond, a clătinat identitatea francezilor, a nemţilor, spaniolilor sau rădăcinile altor naţiuni.

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Acasă – în exil”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la contul dvs. și pentru alte scopuri descrise în politică de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Categorii