Strigonia proxima

Mereu am fost intrigat de expresia arhaică „l-a înghițit pământul”! Dacă la înghițit, probabil că i-a fost foame! Dacă i-a fost foame și l-a înghițit, probabil că l-a și mestecat! Într-o zi, când făceam o plimbare terapeutică prin Parcul Tineretului, deodată și din nimic, asfaltul s-a crăpat brusc, scrâșnind lugubru și eu m-am prăbușit în hău! Cu același șcrâșnet, crevasa s-a închis în urma mea, iar eu am început să mă prăbușesc în beznă. Am căzut pe pardoseala de gresie, decorată stil „mudejar” a unei săli de muzeu! Era „Muzeul Coridei” din Madrid! Pe pereții cu tablouri ce înfățișau scene de coridă și toreadori celebri, îl recunosc pe El Cordobez și pe Manolete, campioni în asasinarea prin străpungere cu spada a sute de tauri! Văd casete de sticlă cu costume de toreadori, alături de care sclipeau spade cu miros de sânge, și „banderille” cu cocarde colorate! De afară se auzeau la unison strigăte profesionale: Olé! Olé! Olé! Probabil că era o coridă fanatizată de mirosul de sânge, ce aștepta, ori moartea taurului ori moartea toreadorului! De nu știu unde, probabil adusă de curentul unei ferestre deschise, o ureche sângerândă de taur, mă lovește direct în frunte!

Urechea este un trofeu râvnit de toți fanaticii din tribune, doritori de sânge proaspăt. Cum naiba a nimerit în fruntea mea, e greu de explicat! Dau să mă ridic din pat și să merg la baie! Când ridic pătura, pe cearșaful alb, într-o pată mare de sânge, se zvârcolea o ureche de taur din care încă se mai scurgea sânge! Acum ce să fac? / Mihai Șurubaru