Scmochinul neroditor

Format sub Scripturi, iar nu sub scriituri, Mihai Vlasie a adus în Smochinul neroditor un ton cu adevărat nou în babilonul nostru literar, un ton al sufletescului mai degrabă decât unul al stilului. Umorul amintirilor sale din viața de seminarist are înțelesuri sufletești. Nu este o formă a sarcasmului, una a disprețului ori a cine știe cărei gratuități estetice. Ca la Creangă, ori la Caragiale (în lumea căruia iertarea creștinească este ax moral) atitudinea celui care scrie are culoare duhovnicească.
Scrie ca să ierte lumea de păcatul ei, cât, omenește, e de iertat. Dar mai scrie și ca să pună în lumină partea pierdută din paradisul ce ni se dă la vârsta inocenței. Povestind pățanii de seminarist, Mihai Vlasie redescoperă sensul patericesc al umorului:acela care face ca bunătatea să se confunde cu inteligența, iar inteligența cu puterea de a-l înțelege și de a-l iubi pe aproapele.
Acest ton al umorului mai e de găsit, repet, numai la Creangă și la Caragiale, în literatura noastră. Umorul ca formă a dragostei pentru celălalt. Este de meditat cum este întruchipat umorul iertător de tot ce e lumesc la Gogol, la Cehov ori la Dostoievski. Acolo, la ruși păcatul apare în formele sale majore, nocturn-demonice. Păcatele de sub smochinul nostru neroditor țin mai degrabă de demonii zilei: lenea, prostia, minciuna… / Ioan Buduca
,,Eroii lui Vlasie suferă de bunătate, de pace sufletească, transmițându-le și celorlalți. Ea această lume, nu seamănă deloc cu aceea a lui Damian Stănoiu,ca să nu mai vorbesc despre pamfletele argheziene pe această temă,și tocmai pentru asta vreau să-l recomand cititorului pe autor, pentru că el probează că mai sunt oameni buni pe acest pământ, iată mesajul secret al cărții. / Eugen Barbu