Chipuri și priveliști

Cred că era un obicei păgân încreştinat, ajuns până la noi din veacuri: în Joia mare, în revărsatul zorilor, se aprindeau focuri în toate curţile pentru morţi, care, se zicea, veneau să se încălzească, şi plecau îndată ce răsărea soarele. Flăcările roşii, fumul ce se înălţa deasupra satului cu pomi înfloriţi şi grădini abia înverzite aveau un fel de sacralitate care emoţionau cu lacrimi.
De fapt, pe cât era de pios acest obicei, pe atât era de salubru: focul acela “sacru” se făcea din gunoaiele adunate după curăţirea şi măturarea bătăturii, cel mai adesea frunze neputrezite, paie, vreascuri, coceni risipiţi prin ocol etc.
Bine că pe atunci nu-mi dădeam seama de latura practică a acestui obicei; îl trăiam cu toată fiinţa pioşenia.
Răsărea soarele şi eu încă nu mă înduram să acopăr cu pământ vatra focului, aşa cum cerea ritualul. În Joia mare, satul era curat-curat, plin de pomi înfloriţi, de vrăbii gălăgioase şi rândunele de curând sosite, care-şi căutau la streşini loc de cuib, puişori de găină şi bobocei de gâscă, abia ieşiţi din găoace, miei plăpânzi şi albine în flori de zarzări şi caişi… Apoi gospodinele care, oricât ar fi fost de vrednice şi pricepute, tot nu dovedeau cu treburile… căci se apropia sărbătoarea aceea a primăverii, când clopotul din turla veche va suna la miezul nopţii, ca un cântec de biruinţă al firii celei înnoite: Paştele.
Mai rămâneam lângă vatra “focului sacru” şi după ce o acopeream cu pământ, privind cum se ridică soarele, umplând satul cu o lumină fragedă, caldă.