Mirmidonii doctorului Mengele

Mirmidonii doctorului Mengele de Grigore Traian Pop

1
Doi străini dau târcoale cimitirului maritim din Sulina

Trenul intercity spre Tulcea era aproape gol. Plecase din Bucureşti cu o mică întârziere, pe care o recuperă până la Cernavodă, unde Dunărea, cu un ultim efort, coteşte la stânga, lăsând în urmă o luncă imensă. Pe scaunul de lângă fereastra din dreapta, un domn fără vârstă, cam greoi, brunet, cu o calviţie care se termina brusc, între frunte şi creştet, ochi verzi şi iscoditori, contempla un ţinut al Dobrogei aproape neschimbat de pe vremea sarmaţilor şi sciţilor. Se simţea confortabil în vagonul climatizat, gândindu-se că vasta câmpie, toropită de soarele amiezii de iulie, e la capătul puterilor, că se menţine în viaţă cu îndărătnicie doar pentru că ştie să-şi drămuiască forţele. Dar, pe unele porţiuni care mai păstrau umezeala trecutelor ploi, covoarele de maci, de un roşu aprins, apoi de rapiţă, în care galbenul se hrănea din belşug cu potopul de foc, făceau ca spaţiul să migreze brusc spre necuprinsul legendelor. Din când în când, domnul Tzukerman îşi arunca ochii pe paginile unei cărţi, fără să fie acaparat de lectură. Ca de obicei, nu era atent la cei din jur, la cum arată, la ce vorbesc şi nici la eventualul interes pe care l-ar stârni el acestora. Aproape nu-i vedea pe cei din vastul compartiment, simţindu-i doar după fojgăială sau zumzet. Tresări însă când, de undeva din faţă, de la vreo trei-patru paşi, cineva i se adresă pe neaşteptate, aproape în şoaptă:

– Îmi cer mii de scuze, dar mi se pare că vă cunosc. Nu cumva sunteţi domnul Aristide Tzukerman?

Abia îşi stăpâni un oftat, dar îl privi cu ochii mijiţi spre cel care i se adresase. „Asta-i Valahia, croită după mentalitatea romanelor populare – încercă să se calmeze. Totul începe cu un pretext formal, chiar şi moartea”. Dar apoi fu obligat să constate că cel care-şi cerea mii de scuze era un tânăr cam la treizeci de ani, în blugi, cu un tricou pe care, la anumite mişcări, chipul lui Che Guevara se anima, clipind, molfăind, încruntându-se sau lăsându-şi bărbia în piept.

– Şi dacă aş fi? – făcu el, într-un târziu, uimit puţin de brutalitatea unui asemenea răspuns.

Chibzui s-o dreagă, într-un fel sau altul, dar tânărul continuă calm, pe un ton ce se voia glumeţ:

– Vă înţeleg agasarea, dar se pare că n-aveţi încotro, trebuie să vă asumaţi calitatea de persoană publică…

Amână înjurătura care-i stătea pe limbă, explicându-i tânărului cu voce cântată, puţin marcat de efortul de a-şi păstra calmul, că, date fiind circumstanţele, i-ar fi mult recunoscător dacă l-ar trata ca pe o persoană particulară căreia să-i fie respectată intimitatea.

Dar tânărul se ţinu tare:

– V-am ascultat, toamna trecută, prelegerea de la Institutul Cultural Român din New York despre experienţele doctorului Mengele.
– Şi, nu mă îndoiesc, ai să-mi faci vreun reproş…
– Nu, nu-i vorba de nici un reproş, dar aş fi fericit dacă mi-aţi alunga unele nedumeriri.
– Ce uşor e pentru unii să fie fericiţi. Poftim, şezi – şi-i indică locul din faţa sa.

Tânărul se apropie, dar nu îndrăzni să se aşeze, vorbindu-i, în continuare, şi mai fâstâcit de întorsătura lucrurilor:

– Poate sunt cam îndrăzneţ, dar… O, iertaţi-mă, nici nu m-am prezentat, mă numesc Virgil Tarangul.
– Hai, te rog, învinge-ţi timiditatea şi ia loc, domnule Tarangul.

Fără să-şi dea seama din ce pricină, Aristide Tzukerman fu nevoit să constate că-i e simpatic tânărul înalt, brunet, cu o figură nefiresc alungită şi puţin asimetrică, asemeni unui personaj din picturile lui El Greco.

– Mai facem, dacă nu mă-nşel, vreo două ore până la Tulcea, poate mai puţin. Îţi stau la dispoziţie, deşi ai fi avut timp berechet acolo, la New York, să mă întrebi orice. Dar probabil că, din motive pe care nu insist să le aflu, ai preferat să te ţii în umbră, nu?

Tânărul încuviinţă din cap, dar dându-şi seama că nu poate trece peste insinuarea domnului Tzukerman, se repezi să clarifice lucrurile:

– Nu, nu-i vorba de nici un fel de motive speciale, eventual obscure. Pur şi simplu n-am vrut să vă chinuiesc cu întrebări pe care le-aţi fi putut considera agresive în situaţia de-atunci.
– Şi voiai să mă scuteşti de neplăceri… Bine, aşa să fie, fă-o acum, dacă asta ţi-e voia. Poţi să fii oricât de agresiv.
– De fapt, nu-i vorba de o întrebare propriu-zisă ci, cum v-am spus, de o nedumerire. Deşi am încercat să aflu pe cont propriu cum stau lucrurile, n-am reuşit decât să mă adâncesc şi mai mult în…

Nu găsi imediat cuvântul potrivit, prilej pentru Tzukerman de a redeveni ironic:

– …În nedumerire, tocmai ai spus-o.
– Poate chiar perplexitate – continuă tânărul, fără să observe că-i luat peste picior. Iată despre ce-i vorba… În arhivele de film de la Budapesta – sunt, prin forţa lucrurilor, şi istoric de film – am descoperit o peliculă de doar treizeci de metri cu intrarea triumfală a amiralului Horthy în Oradea, după cedarea Ardealului de Nord Ungariei. Mă rog, odiosul Dictat de la Viena, de mutilare teritorială a Românie, ca să exprim poziţia românilor… Ei bine, calul alb al lui Horthy, potcovit cu aur, hlamida care trebuia să sugereze apariţiile triumfale ale cezarilor Romei se pare că, în mintea cuiva, n-au fost de-ajuns pentru a induce sentimente imperiale, pentru a realiza un colosal spectacol, care să-i isterizeze pe unguri şi să-i umilească pe români.
– Interesant, asta cu potcoavele de aur. Am mai auzit-o, însă eu n-o cred, tehnic e imposibil, auru-i extrem de maleabil, dar fie, să zicem că ar fi rezistat măcar pentru o paradă. Desigur, simbolul contează, deşi simbolurile poleite în aur nu prea dăinuie în timp.

Luându-şi seama că vorbea cam fără şir, încercă s-o dreagă:

– Sporovăim ca-n tren, cum se spune.
– Potcoavele, da, potcoavele, dar şi piticii… – continuă Tarangul.
– Ce pitici?
– Cum spuneam, ca festivitatea să evoce grandoarea Romei, cineva a avut ideea să aducă nişte pitici care să ţopăie în faţa alaiului, să cânte, pe un traseu destul de lung. Doi dintre aceştia, culmea demenţei, au fost vopsiţi în negru, ca să pară de origine africană, aşa cum erau ei uneori la Roma, în Colosseum… În cele din urmă, spectacolul a fost cam dat peste cap de ţiganii unguri care au dat năvală în oraş. Unii dintre ei au fost imediat îmbrăcaţi în uniforme de husari, cum husari erau şi doi dintre pitici. Dar de unde să ia autorităţile atâtea uniforme încât să îmbrace puhoiul ţigănesc? Oricum, şatrele n-au ajuns sub ochii lui Horthy, cineva dându-şi probabil seama că strălucitorul eveniment riscă să se transforme în carnaval de cel mai prost gust.
– Există imagini cu aşa ceva?
– Da, secvenţe, patru la număr, există, cu siguranţă, le-am văzut cu ochii mei, dar când am revenit să le copiez sau măcar să le descriu în amănunţime, dispăruseră. Cineva a avut grijă să le ascundă, probabil le-a schimbat cota sau aşa ceva.
– Povestea cu cocoşul roşu… – rosti puţin enervat domnul Tzukerman.