Dezvăluirile unui digger. Secretele cumplite ale Metroului

Dezvăluirile unui digger. Secretele cumplite ale Metroului – 2 de Daniil Strogov

Prima întâlnire cu Strannik. Şezătoarea din bucătărie

Este cunoscut faptul că punând accentele diferit, sensul unui articol se poate schimba radical, fie într-o cercetare analitică, fie într-o anchetă de scandal, fie, în sfârşit, într-un eseu publicistic controversat. În aceste condiţii, adesea nu se doreşte ca, în paginile presei, să apară sursele de informare şi sunt evitate cu grijă denumirile exacte ale locurilor, numele de persoane şi, uneori, datele evenimentelor.

M-am gândit îndelung cum să formulez corect prima întrebare, ca să nu compromit încrederea pe care o simţisem, atunci când mi-a răspuns la telefon şi stabilisem întâlnirea. Momentul este delicat, deoarece necesită o pregătire atentă. Odată, pe vremea când eram student la Universitatea de Stat din Leningrad şi abia făceam timid primii paşi în jurnalistică, am primit o lecţie concretă despre ce înseamnă lipsa de orientare. M-am dus să-i iau un interviu lui Aleksandr Belinski şi, chiar de la început, i-am pus o întrebare prostească:

De ce, cu prilejul zilei de naştere a vreunei actriţe, organizaţi special un spectacol în beneficiul ei?

M-a privit dispreţuitor şi a răspuns:

Tinere, învăţaţi ce înseamnă beneficiu! N-am să vă mai acord niciun interviu. Nu înţelegeţi despre ce este vorba.

A fost o jignire evidentă şi mi-a fost atât de ruşine, încât am fugit, fără să-mi mai iau la revedere. De atunci, niciodată n-am mai pus astfel de întrebări.

Întrebările pot fi diferite. Câteodată, nu conţin nicio aluzie la informaţia care-mi trebuie, dar întotdeauna caut să-l motivez pe interlocutor, iar întrebarea să conţină ceva care să-l determine să-mi răspundă clar sau, dimpotrivă, să se eschiveze. În continuare, e simplu. Dacă interlocutorul nu răspunde la întrebare, atunci schimb formularea şi, în final, tot voi afla ce-mi trebuie. Este ceea ce se numeşte, în genere, profesionalism. Problemele ziaristului nu se rezolvă cu îngâmfare. Există, câteodată, pericolul ca acesta să-şi aroge competenţe excesive asupra vreunui subiect, speriindu-şi interlocutorul şi, atunci, omul începe să răspundă monosilabic la întrebările aşa-zis profesionale, iar, în final, va rezulta un fiasco total.

În consecinţă, preocuparea mea a fost să evit această mediocritate aurită. Din practică, ştiam că există o categorie de fanatici cu vederi înguste care nu-i agreează pe ziariştii capabili să-şi dea seama fără alt ajutor în ce sunt ei competenţi. În asemenea cazuri, trebuie să înţelegi exact că un cuvânt «clar» poate să întrerupă întregul dialog. Nu trebuie să vorbeşti, «clar», ci «aproape clar». Numai aşa se va crea o atmosferă de încredere în care reporterul, prin aspectul său nu prea vorbăreţ, provoacă dorinţa interlocutorului de a fi mai explicit şi minuţios în răspunsuri.

O mică şmecherie, nimic mai mult. Fiecare profesie are trucurile, clenciurile, «sforicelele» ei, fără de care nu se obţine niciun rezultat. Ajungând în părculeţul Katkin din faţa Teatrului Aleksandrinski, am încercat să afişez o expresie îngrijorată şi uşor nedumerită.

Se pare că mi-a reuşit de minune, întrucât s-a apropiat de mine un tânăr cu o ţinută nonconformistă şi m-a întrebat cu ce mă poate ajuta. Imediat, mi-am amintit că, exact în acest părculeţ, se întâlnesc tinerii cu orientări netradiţionale şi, tocmai bine, aş fi putut face un articol atractiv despre ei. Dar, până una, alta, am refuzat cu gentileţe toate propunerile lui de ajutor, nu fără să remarc că înfăţişarea mea de bărbat matur şi-a spus cuvântul. Dacă n-aş fi ştiut că se află în faţa mea tocmai omul de legătură, m-aş fi folosit indiscutabil de prestanţa mea.

M-am apropiat şi i-am întins mâna.

Daniil.

Mi-a strâns mâna şi mi-a răspuns scurt:

Mamont, o să ne cunoaştem.

Mamont era îmbrăcat extravagant. Scurtă de piele, pantaloni de piele, tricou negru, la curea avea lanţuri şi mănuşi nituite, care îi ieşeau ameninţător din buzunare. Când am încercat să deschid gura şi să întreb ceva, mi-a făcut semn să mergem şi am plecat amândoi. Mai precis, ne-am urcat într-o maşină.

De ce, oare, m-am gândit atunci că toate aceste piese de îmbrăcăminte din piele ar putea să aparţină unui agent de transmisiuni sau unui samsar? După ce ne-am instalat în maşină, am început să fumez după exemplul gazdei şi am închis ochii. Nu ştiu din ce motiv, aveam impresia că, dacă nu procedez aşa, o să mă lege la ochi cu o eşarfă. Se pare că Mamont a apreciat gestul meu şi a spus cu blândeţe:

Să-i dăm bice.

Să-i dăm, am răspuns surâzând satisfăcut.

Am ajuns la Priajka şi cu greu am răzbit spre corpul de case din fundul curţii. Aici, am deschis ochii. Încă o regulă a ziaristului care face anchete este să inspire încredere.

Pentru că am ajuns fără probleme la locuinţa la care trebuia, mi-am dat seama că între noi s-a instalat încrederea necesară. E adevărat, pe drum era să dăm de belea împiedicându-ne de ceva pe scară, dar la ce te poţi aştepta de la locatari?

Mamont a ciocănit la o uşă şi ni s-a deschis. Ştiţi ce m-a şocat în primul moment, când am pătruns înăuntru? Ei bine, mirosul. Un miros de subsol şi, să fiu puţin romantic, m-am gândit la răcoarea unui mormânt sau la ceva asemănător, dar, om realist, am înţeles că în apartament funcţionează un air conditioner care împrăştie fumul de ţigară.

M-a condus pe un coridor lung şi m-a introdus într-o bucătărie spaţioasă, unde, în sfârşit, l-am văzut pe omul care fusese la incendiu. Înalt. Uscăţiv. Faţă negricioasă. Ochii albaştri-albaştri, cu pupile sfredelitoare, a căror privire te străpungea până în măduva oaselor. M-am bucurat că nu sunt agent secret al vreunui departament de securitate. Tovarăşul meu era îmbrăcat într-o cazacă modestă, jeanşi şi bocanci cu talpă striată. Toate mişcările lui erau elastice, agile, parcă ar fi fost un sportiv, un fel de gimnast de performanţă (am aflat întâmplător că avea peste cincizeci de ani). S-a ridicat şi mi-a întins mâna. Mi-a strâns-o pe a mea puternic, cu fermitate:

Mă numesc Evghenii Mihailovici. Poţi să-mi spui Strannik, dacă îţi e mai comod. Îmi zâmbi uşor. La noi, aşa se obişnuieşte, să ne adresăm unul altuia cu porecla.

Deosebit de încântat, Strannik, şi îi strâng la rândul meu mâna. Mie poţi să-mi spui simplu Dania. Sunt ziarist.

Ştiu, mi-a răspuns scurt. Am citit câte ceva. Ia loc!

M-am aşezat şi, în sfârşit, mi-am permis să-l privesc în ochi. Deodată, se auzi ţârâitul unui telefon şi Evghenii Mihailovici ieşi repede din încăpere. Bucătăria era un loc şocant, unde se găsea nu numai vesela obişnuită, ci şi tot soiul de echipamente: un pieptar fantezist lângă fereastră, lopeţi de genişti, frânghii, căşti pentru constructori şi, chiar, o mască de gaze, împreună cu un tub de oxigen. Nici n-am apucat să mă minunez bine de ce vedeam că Strannik s-a şi întors. În spatele lui, îşi croia drum Mamont, căruia i-am zâmbit în treacăt. În orice situaţie, înţelegerea reciprocă dintre oameni este cel mai important lucru.

Îndată vin şi băieţii, a spus Strannik, aşezându-se. O să vorbim, dar, mai întâi, spune-mi despre ce ai vrea să scrii şi după ce principii îţi construieşti subiectul.

Mi-am dres glasul.

Pe mine mă interesează inginerii împuşcaţi, care au lucrat la construcţia Metroului-2.

M-am uitat la Evghenii Mihailovici. Mă fixa cu o privire imperturbabilă, ca o mască. Numai ţigara îi mocnea între degetele bătătorite. Însemna că mă ascultă cu atenţie. Dacă nu m-ar fi ascultat, ar fi continuat să fumeze indiferent.

Mă mai interesează biblioteca lui Ivan cel Groaznic.

Liniştea devenise apăsătoare, dar eu continuam, privind la ceainicul electric murdar:

Precum şi cine foloseşte în prezent buncărul de sub Kremlin şi de ce se ascund cu atâta grijă informaţiile despre el?

Reacţia lui Strannik fu un zâmbet ironic.

De asemenea, mă interesează şobolanii-mutanţi, continuai uitându-mă netulburat la echipament, cei care au dispărut fără urmă în raionul Ostankino, şi avaria din parcul acvatic, şi…

Tocmai acum începuse să-mi piară curajul, pentru că nu eram convins că sunt pe calea cea bună. O simplă impresie, desigur:

…Şi tuburile de oxigen. Toţi ştiu că sub pământ nu este obligatorie folosirea lor, decât dacă există avertismentul «Zonă cu radiaţie ridicată».

M-am întors către Strannik:

Şi fără înflorituri, însăilări, legende, clevetiri sau zvonuri.