Cine sunt asasinii idolilor?

Cine sunt asasinii idolilor? de Christian Bale

Gianni Versace

Băiatul-gay. De ce mor ei? Afacerea. Pornografia care te inspiră la castitate. Plăceri dubioase. Un deznodământ sângeros.

Băieţelul în tricou albastru-deschis şi-ntr-o pereche de blugi stătea în atelierul de croitorie şi nu-şi putea lua ochii de la femeia tânără şi frumoasă, cu părul prins neglijent în ace, care vrăjea deasupra unei bucăţi de mătase roşie. Mâinile ei alunecau pe ţesătură ca şi cum ar fi cercetat-o, descreţind-o şi căutându-i defectele. Degetele atingeau abia-abia cutele, desenând motive imperceptibile. Apoi femeia luă o bucăţică de cretă şi pe pânză se ivi conturul unei siluete. Liniile, care alcătuiau urzeala unei viitoare graţii, se mlădiau într-un chip divin. Băiatului i se tăie răsuflarea – atât de tare îi plăcu acest zbor al cretei în mâna mamei sale, cea mai iubită femeie din lume.

Acest puştan era chiar Gianni Versace, viitorul modelier, implicat în numeroase scandaluri, iar femeia care vrăjea deasupra mătăsii roşii era mama lui, Francesca.

La drept vorbind, relaţiile dintre mamă şi fiu nu erau cele mai călduroase. Şi dacă n-ar fi fost firea retrasă a Francescăi, cine ştie dacă micul huligan ar mai fi venit, seară de seară, în atelierul ei, ca să stea pur şi simplu alături. Se retrăgea în cel mai îndepărtat ungher, îşi făcea loc printre rochii şi-i urmărea lucrul.

Apropo, studiile de psihologie arată că patruzeci la sută dintre băieţii crescuţi fără tată preferă, la maturitate, relaţiile homosexuale. Şi aceasta nu pare o fantezie.

Când Gianni a ajuns la maturitate, maică-sa i-a propus să devină coproprietar al atelierului. Iar atunci când tânărul s-a apropiat pentru prima dată de o clientă şi-a dat seama că-i simte silueta cu vârfurile degetelor, ca şi cum ar trasa conturul unui pocal elegant. Degetele îi alunecau pe coapsa rotunjită, îi desenau linia sânilor şi dacă n-ar fi fost felul liniştit de a vorbi al tânărului croitor, clienta l-ar fi putut da în judecată pentru hărţuire sexuală. Întrucât Gianni îşi petrecea palma de-a lungul întregului corp de parc-ar fi mângâiat-o. Dar în vremea aceea el se culca deja cu băieţi şi corpul feminin nu era pentru el decât un Templu. El era un creator, a cărui artă înălţa prostituatele la rangul de zeiţe, iar femeile de moravuri uşoare le preschimba în regine. Versace a dat un nou înţeles conceptului de femeie: ea e perfecţiunea întruchipată, care rămâne pură chiar şi ispitită de păcat. Nu degeaba Madonna, prinţesa Diana, Liz Hurley, Victoria Beckham etc. se îmbrăcau anume la Versace. După percepţia mainstream-ului, imaginea acestor dive oscila între fecioare şi târfe şi năştea legende, bârfe şi prejudecăţi, care concreşteau pe ele ca o a doua piele. Apropo, lui Versace îi plăcea mult să lucreze cu pielea, fiind de părere că doar acest material poate sublinia indecenţa şi senzualitatea în acelaşi timp. Şi ce-a ieşit, până la urmă, din toate astea? „Un imperiu al pornografiei” – aşa l-a numit Armani pe acest „parvenit” din Italia, care a anulat ideea de cenzură, ce interzicea modelelor să-şi etaleze sexualitatea. Fetele care ieşeau pe podium pentru Versace primeau câte zece mii de dolari pe seară, colecţiile lui îi aduceau venituri fabuloase, dispărând de îndată ce apăreau pe rafturi.

Brunet, frumos la chip, zvelt, cu o uşoară graţie de pisică şi c-un zâmbet pe buzele senzuale – aşa arăta Antonio D’Amico, amantul şi partenerul marelui maestru. Au locuit împreună paisprezece ani şi în tot acest răstimp presa a savurat cu nesaţ amănuntele vieţii lor intime. Pe timpul acela, homosexualitatea nu mai trezea mirarea nimănui, dar dacă gay-ul era o persoană celebră, viaţa lui personală era urmărită cu interes de toată lumea. Într-adevăr, lui Versace îi plăceau mult seratele închise din cluburile-gay de elită şi anume acolo Gianni l-a cunoscut pe viitorul său ucigaş. Odată el l-a invitat chiar la vila lui, unde a petrecut câteva zile. Mario De Sica (unul din băieţii care l-au cunoscut pe Andrew Cunanan) mi-a spus că, de fapt, acele serate erau adevărate orgii deocheate, unde era salutat costumul lui Adam, sexul în grup, striptease-ul şi elementele de sado-masochism.

– Nu, nu, dacă şi luam puţină cocaină, atunci pentru o uşoară ameţeală. Beam doar şi făceam dragoste, iar în chestii dintr-astea o doză prea mare poate scădea sensibilitatea şi potenţa.

În timpul de faţă Mario e proprietarul unui club din Chicago, organizează des serate extreme şi nu-i place să vorbească despre trecut. Iar când este întrebat de fotografiile făcute la club, în care De Sica este înfăţişat în compania lui Versace, preferă să se eschiveze.

– De ce nu-ţi place să-ţi aminteşti de timpul acela? Chiar sunt curios.

– L-am iubit pe Andrew. Îmi aruncă o privire grea, cu ochii lui albaştri şi pătrunzători. Atunci m-am gândit că dac-aş fi fost gay, m-aş fi înecat în profunzimea lor.

– E clar.

Da, în astfel de discuţii totul îmi este limpede întotdeauna. Şi când te gândeşti că anume De Sica l-a făcut odată pe Andrew să-şi piardă cumpătul şi să sfâşie vreo treizeci de reviste cu înfăţişarea lui Gianni. Ce-i asta, ură? Gelozie? Mama lui Cunanan spunea despre Andrew că a crescut într-o atmosferă caldă, că a fost iubit şi apreciat, dar că el era nemulţumit tot timpul de ceva. E ridicol, nu-i aşa? Băiatul simţea într-atât că-i lipseşte ceva, încât se prostituă. Aici Mario m-a ajutat cu adevărat, povestindu-mi, cu greu (aproape că l-am implorat; în definitiv, i-am propus direct o afacere), printre dinţi, că pe când Drew avea şaptesprezece ani s-a pomenit în compania unor seminarişti, care l-au violat cu sălbăticie. Drew nu era însă un dobitoc, aşa că a făcut declaraţii la poliţie şi vestea era cât pe ce să se lăţească. Dar a intervenit Biserica. Dosarul a fost muşamalizat cu sârguinţă, iar pe Andrew l-au chemat chiar la Vatican (întâmplarea s-a petrecut la Roma), ca să fie cercetată „purtarea necuviincioasă a tinerilor slujitori întru Domnul”:

– Habar n-am ce i s-a întâmplat acolo lui Drew, dar s-a întors cu totul alt om. Părea nepăsător, nu ştiu cum. Pentru viol a primit o despăgubire bună. Cu banii aceia i-a cumpărat maică-si o casă, iar sieşi o maşină. Apoi a plecat în State.

– Şi tu, tu l-ai urmat?

– Se poate spune şi aşa.

După o pauză, Mario îmi suflă în faţă fumul de ţigară.

Oare chiar băiatului i s-a făcut o bună spălare a creierului? Fără îndoială. Trebuie să ştiţi că în fiece comisariat de poliţie există un colaborator foarte talentat, dar şi neobservat. De cele mai multe ori funcţia lui se numeşte astfel: „colaborator inferior”. În realitate însă, omul posedă calităţi hipnotice şi vă poate preface în idiot pentru un ceas, două ori chiar pentru o zi şi o noapte şi crea astfel un precedent ca să aibă la mână toate dovezile necesare. Nici nu mai e nevoie de tot felul de electrozi sau microcipuri băgate în creier. Pur şi simplu o privire fixă, care parcă răsfrânge lumină, şi omul devine un zombie. Mi s-a părut totdeauna ciudat de ce unii cred că asta ţine de domeniul fantasticului. Căci încă de pe timpul războiului rece KGB-ul şi CIA-ul foloseau preparate psihotrope interzise. Asta s-a întâmplat şi cu Andrew. Am primit această peliculă înregistrată cu un dictafon de la un om bine informat din CIA. Pelicula a fost dosită într-un loc de nădejde şi bineînţeles că nu voi da niciun nume. Iată descifrarea ei:

13 noiembrie 1987

Iniţial, cu obiectul ales va discuta psihologul nostru, după care va urma hipnoza. Este interzisă folosirea oricăror preparate pe durata primei etape. Avizul specialistului. Proba obligatorie de ţesut osos, pentru verificarea proprietăţilor regenerative. Testarea reacţiei la alergene. Examinarea particularităţilor fiziologice ale organismului. Dacă după sforţare inima se abate cel puţin cu un algoritm, obiectul nu este potrivit. Şi numai după acest control, care poate dura una sau mai multe săptămâni, încep pregătirile pentru operaţia propriu-zisă. Microcipul concreşte în măduvă datorită structurii sale biologice. Schema de influenţă a electrozilor este adaptată circulaţiei metabolismului şi particularităţilor native ale omului. Doar în aceste condiţii microcipurile vor acţiona continuu, fără pericol pentru viaţa şi sănătatea omului. Iar voi credeaţi că totul se-ntâmplă ca-n filme – deschizi craniul c-un cuţitaş şi bagi discheta în creier?

La drept vorbind, cam aşa credeam şi eu. Influenţa era confirmată din afară şi urma manevrarea. Informatorul mi-a spus despre asta. Omul căruia i se implanta un microcip nu era dirijat doar la nivel de reacţii mecanice, ci şi la nivelul percepţiei lumii înconjurătoare. Odată Mario mi-a spus, la una din întâlnirile noastre, că uneori când se uita la Drew avea impresia că tânărul vorbea singur. Acum nu mai are importanţă dacă vorbea singur sau pur şi simplu avea, aşa, nişte apucături. Important e că Andrew Cunanan a fost Supraveghetorul lui Versace, apoi a primit ordin să-l înlăture pe Gianni.

Dar curios e cine-ar fi fost interesat ca marele maestru să aibă un Supraveghetor? Un oarecare Vatican? Sau poate chiar Papa de la Roma era preocupat de soarta homosexualului? Sigur că nu. Nu era preocupat. Şi nici n-a fost implicat. E drept că „mâna fatală a Vaticanului” a avut într-adevăr de jucat un rol în soarta lui Versace. În 1972, Gianni a primit o scrisoare foarte severă din partea vicarului bisericii pe care o frecventa mama lui. Scrisoarea ca scrisoarea, nimic deosebit, dar Versace a primit-o cu vârf şi îndesat pentru „păcatul care clatină stâlpii bisericii, credinţa şi respectul”. Deşi scrisoarea nu era semnată, nu semăna cu efuziunile unui fanatic. Într-adevăr, homosexualitatea este persecutată de Vatican, dacă nu chiar mai aprig decât erezia, şi, la drept vorbind, faptul n-ar părea atât de bănuitor, dacă nu s-ar arunca aşa de tare în ochi. Latenţa preoţilor catolici nu mai este de mult o închipuire, ci un fapt istoric, pentru care s-au găsit o groază de confirmări în arhivele Congregaţiei de canonizare a sfinţilor. Acolo există o secţiune specială consacrată preoţilor a căror aventuri libertine compromit Vaticanul. De aceea documentele sunt tăinuite într-o arhivă de nădejde. Acum însă nu ne interesează asta, ci faptul că scrisoarea cu ameninţări pe care a primit-o Versace era scrisă pe hârtie timbrată. El nu a luat-o în serios şi a aruncat-o, pur şi simplu. Iar peste o lună, pe 2 martie a aceluiaşi an, acasă la Versace au venit nişte oameni.

Iată ce mi-a povestit signora Escobar, vecina lui Gianni, pe care am găsit-o cu greu în Genova, un orăşel frumos ca un tort de nuntă. Ulicioare înguste, o arhitectură bogată, o bucătărie aleasă şi deservenţi extrem de neîncrezători, chiar şi la biroul de informaţii. Am fost nevoit să coc o minciună despre legăturile mele de rudenie cu doamna pe care o căutam: din legenda mea reieşea dacă nu chiar că eram frate şi soră după mamă. Dar pe interlocutoarea mea asta a pus-o şi mai tare în gardă. Până la urmă, am înduplecat-o cumva. Când am văzut-o, în sfârşit, pe signora Escobar, am înţeles de ce eram privit cu atâta bănuială. Vorba e că sunt un brunet cu ochi cenuşii şi pielea de culoare deschisă. Pe când signora s-a dovedit o columbiană sadea, cu pielea ca lemnul ars, cu părul negru, cârlionţat, bătând în albastru şi cu nişte ochi negri ca murele. Mi-am zis în sinea mea: pesemne, mama noastră „comună ” a păcătuit c-un etiopian.

Şi iată-mă sorbind din ceai lângă venerabila doamnă (care, între altele, era, în momentul întâlnirii noastre, la a cincea căsnicie şi cu toate astea nu înceta să-mi facă veselă cu ochiul şi să mă cerceteze cu atâta indiscreţie că, îmi amintesc, era cât p-aci să-mă înec cu ceaiul). Am adus vorba de Gianni. Câte ceva voi omite, pe alocuri voi scurta.

– Băieţi a avut mai mulţi decât mine, a râs signora. Băieţei bine ferchezuiţi şi de treabă. Mă mira că avea atâţia prieteni, apoi l-am văzut cu unul lângă maşină. Se pupau. Am înţeles atunci: nu era vorba de o simplă prietenie. Dar de ce s-o facă demonstrativ? Nu ne certam niciodată. Şi pe maică-sa am cunoscut-o. Era o femeie cumsecade şi se pare că signor Versace a iubit-o foarte mult.

Îi arăt fotografia lui Andrew. O priveşte:

– Nu, acesta precis că nu era, cu toate că-i frumuşel.

Şi, în semn de aprobare, femeia plescăi din limbă.

– Seamănă c-un ucigaş?

Signora cercetă atent fotografia şi ridică din umeri, nehotărâtă. Aşa este. După asasinat, Andrew devenise de nerecunoscut – de parcă i-a smuls cineva pielea cea veche de pe faţă şi i-a îmbrăcat alta nouă. În realitate însă, nu influenţase decât deconectarea biocipului de la matricea lui, fapt pe care l-au şi confirmat geneticienii de la Harvard. Materia are aşa o particularitate de a se „alimenta” de la matricea ei: cum numai „hrana” este oprită, încetează şi afluxul de microelemente care alimentau obiectul. În cazul de faţă, obiectul era Andrew şi după săvârşirea omorului care-i fusese comandat, cipul implantat i-a fost deconectat brusc de la sistemul de aprovizionare cu substanţe vitale, după care în ţesuturi a fost activat procesul distructiv. Şi atunci nu doar ţesuturile, ci şi cipul însuşi a început să fie absorbit de ţesutul osos, care nu dorea să renunţe la raţia lui obişnuită. Şi doar analizele efectuate la clinică au permis depistarea acelor particule abia perceptibile de adausuri biologice alogene corpului uman.

– Ce vă amintiţi despre seara aceea, signora Escobar?

– Au venit nişte tipi cu o maşină şi l-au luat pe Gianni. Ferestre întunecate, fără număr de înmatriculare. Două zile nicio veste de nicăieri, apoi s-a întors. A venit c-un taxi şi a intrat pe neaşteptate la mine. Am avut totdeauna o atitudine bună faţă de el – l-am lăsat să treacă fără vorbă, i-am dat să bea ceva şi eram numai ochi şi urechi. Ştii, era unul din acei oameni excepţionali, care reacţionează dureros la neplăceri. Avea chipul livid. L-am întrebat, delicat, dacă n-ar fi bine să se arate unui medic. Îmi aduc aminte că m-a privit tulburat, apoi a râs cu hohote până i-au dat lacrimile. Înţelesese că-i vorbesc despre aventurile lui cu băieţii şi mi-a răspuns: „Nu, dona, în locul acela nu mă doare”.