Așteptându-i pe barbari

27,20 lei

Așteptându-i pe barbari (eBook) – Eugen Uricaru

Golește
ISBN: EB9786065947436 Categorie: Autor: Anul apariției: 2020 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

„În jurul nostru e război, domnişoară, toată lumea ne e prietenă şi toată lumea ne e duşmană. Asta este soarta neutrilor. Într‑un an, doi, poate trei, va trebui să intrăm şi noi în nebunia asta sângeroasă. Fumul, bubuiturile, gemetele, suferinţa care ne înconjoară se vor strecura pe nesimţite, încet, stăruitor în respiraţia, în sângele, în obişnuinţa noastră şi într‑o zi, într‑o dimineaţă, ne vom trezi că strigăm în gura mare „Război, vrem război” şi, într‑adevăr, din acea clipă nu vom mai putea înţelege viaţa, ce prostie, domnişoară, ce prostie, să nu mai înţelegi viaţa fără război”. (…)

„Domnişoară Sofie, există o legătură atât de strânsă între mine şi războiul ăsta, încât trebuie să o dau pe faţă, aşa se spune, nu?, pe faţă deci: eu nu am de ales din cauza lui, el nu are de ales din cauza mea. Pentru că eu exist, ca mine încă atâtea milioane, zeci, sute de milioane, domnişoară, războiul are loc. El se face pentru că noi oamenii existăm. Suntem nişte animale superioare, este evident. Eu studiez, înţelegeţi, am studiat şi continui să studiez animalele. Animalele din aceeaşi specie nu se ucid între ele, se alungă, acceptă învingătorii, dar nu se ucid. Se pare că superioritatea noastră a început în momentul când am depăşit conştient acest, cum să spun, acest prag psihologic – interdicţia crimei. Ele nu pot pricepe că se poate, noi pricepem acest lucru. Şi, ca să nu mă las ucis, particip la război de partea turmei mele. Sunteţi mulţumită de răspuns?”

Așteptându-i pe barbari de Eugen Uricaru

I

SE GĂSEA DE MAI BINE DE DOUĂ SĂPTĂMÂNI ÎN casă, dar, până atunci, nu mai văzuse odaia aceea. Nici măcar nu bănuise că există. Unchiul său, încă sau fost actor, un om despre care avusese doar o imagine olfactivă, mirosea a lavandă amestecată cu tutun, ceva puternic şi greţos pentru adolescentul ce era atunci când îl cunoscuse, se dovedise plin de tact, lăsându-l mai mult singur în casa uriaşă, cu sobă roz şi draperii de un verde vegetal, umed. Acum, în faţa oglinzii uşor deformante, lungea chipul în partea de sus, acordându-i o nobleţe a frunţii pe care şi-ar fi dorit-o, ascultându-l cum fornăie, bombăne, cântă pe nas frânturi din operete la modă doar cu câţiva ani în urmă, acum simţea cu putere acelaşi amestec de mirosuri, lavandă şi tutun, însă nu-i mai producea nici un fel de repulsie, ci doar îl tulbura, cât o aducere aminte, şi era în fapt o aducere aminte, ce se materializase pe neaşteptate.

Unchiul Leonida se trezea pe la unsprezece-doisprezece de amiază, ieşea în marchiză ducând după sine norul de miresme şi duhoare astfel încât de fiecare dată el ştia pe această cale că e momentul să lase totul baltă şi să se prezinte în faţa scărilor pentru a-i da bineţe. O făcea fără cea mai mică plăcere, dar trebuia, era fratele mamei sale, fratele care renunţase la orice pretenţie asupra moştenirii, fapt care le asigura încă o existenţă decentă, deşi nu era mare lucru la Râmnic. Dar asta nu era tot, în familia Stroeştilor unchiul Leonida era un personaj mai mult decât important, era stâlpul, unchiul de la Bucureşti, cel care promisese şi dacă o făcuse cu de la sine voinţă de ce nu şi-ar respecta întru totul cuvântul, era târziu şi deveniseră cu toţii sentimentali, că îl va lua pe tânărul Ermil şi-l va aduce la Capitală să cunoască lume bună şi să ajungă şi el cineva. Când spusese şi el, lăsase să se înţeleagă din ton ori din ridicarea sprâncenelor stufoase, leonine, că, în ciuda faptului că renunţase la partea sa de moştenire, situaţia surorii sale Clava nu devenise nici pe departe aceea pe care i-o dorise.

În vara aceea a anului 1912, iată că trecuseră deja patru ani, unchiul Leonida venise şi plecase de câteva ori, de fiecare dată sosirea şi dispariţia lui făcându-se într-un chip atât de misterios, încât numai prezenţa şi absenţa mirosului său specific îi dădeau de ştire lui Ermil de faptul că trebuie sau nu să iasă în faţa scărilor şi să-l salute: „Săru-mâna, mon oncle, şi să vă dea Dumnezeu sănătate şi o zi plină de bucurie”. Bănuia că vizitele sale erau în legătură cu ceva important şi oarecum tainic, altfel semnele cu subînţeles pe care şi le făceau părinţii nu ar fi avut un rost, dar ce anume era „important şi tainic” nu aflase până în acea zi şi nici nu era sigur că va afla vreodată. Doar numai dacă l-ar fi întrebat direct, iar o asemenea posibilitate… Lucrul nu avea nici o importanţă, după atâţia ani, în casa lui Leonida Soroceanu, la sfârşitul lui noiembrie 1916. De fapt, greşea. Mirosul de tutun şi lavandă se mai păstra într-un loc, acolo unde se depozitau ziarele pe care le aducea cu el, ziare în care, din când în când, se găseau câteva rânduri despre d-l Leonida Soroceanu care „face o impresie plăcută în rolul marchizului”… „lasă o impresie bună în rolul abilului Scapin”. Leonida le aducea cu el, într-o servietă cu catarame strălucitoare, şi, câtă vreme rămânea la Râmnic, trimitea pe unul sau pe altul să-i aducă ziarele sau, cum spunea el, „presa de Bucureşti”. Iarna, în ajun de Crăciun desfăceau lada în care se ţineau podoabele de brad şi atunci camera se umplea pentru câteva minute de mirosul cunoscut, iar maică-sa ofta şi-i spunea invariabil, „Ce-o să te faci tu Ermile la Bucureşti, că unchiul Leonida e atât de boem”. N-a înţeles vreodată ce înseamnă să fii boem, dar acum văzuse cu ochii săi casa, mobilele, hainele unchiului şi încetul cu încetul pricepea. Nu era nimic din ceea ce lăsase la Râmnic. Nici tihna, nici ungherele, locurile primitoare, dulapurile cu sticlă, ticsite cu zeci de pahare şi farfurioare, mirosul de bucătărie ce se strecura pe sub uşile negre cu clanţe de fier, nici obloanele la ferestre, nici zgomotele din pod când nimeni nu umbla acolo. Toată casa lui Leonida Soroceanu era ca o magazie imensă, cu încăperi pustii sau altele prea aglomerate, cu afişe ale spectacolelor lipite pe uşi, cu litografii, unele prea puţin făcute să fie înţelese, acolo unde părea să fie biblioteca era doar un raft necăjit cu câteva cărţi franţuzeşti cu coperţi slinoase, iar în mijloc trona un aparat ciudat, aşezat pe un trepied. Când l-a întrebat „mon oncle, la ce foloseşte?”, Leonida Soroceanu s-a uitat prefăcut mirat, a arătat spre cutia colorată, „aaa, ăsta, e un videograf, acum s-ar părea că foloseşte amândurora, mai târziu numai mie”, i-a dat cu palma peste ceafă, a ridicat o uşiţă de lemn, „na, uită-te” şi l-a băgat cu nasul în ferestruica de sticlă. După câteva clipe a sărit ca ars, roşu la faţă de indignare, de uimire, de altceva, iar unchiul a început să râdă, în hohote, „ei, ce mai zici, he, he, ce mai zici?”. Iar el ce putea să zică, văzuse ceea ce imaginaţia sa încă de adolescent închipuise în mare, dar nu realizase detaliile, femei planturoase, goale sau aproape, pândite de bărbaţi cu mustăţi în furculiţă pe după perdele. „Scene din viaţa pariziană, băieţică, dacă o să mă asculţi, ai să le vezi vii şi adevărate, nu-i aşa”. Şi pronunţa afectat, nazal, aproape sforăind „sunt altele şi mai şi, ascultă-mă şi o să-ţi meargă bine”.

De ascultat îl asculta, însă era, se pare, prea puţin. Stătea mai mult închis în casă, oraşul îi era necunoscut, nu îndrăznea să iasă pe străzi. De la fereastră privea la coloanele de militari ce-şi ţârâiau bocancii prin noroi, la trăsurile rechiziţionate cu vizitii cu tot, la furgoanele de Cruce Roşie şi mai ales la mulţimea de căruţe deschise în care ploua peste răniţi. Oameni cu feţe trase, cu barba crescută de câteva zile, cu bandaje cenuşii, ce treceau nesfârşit fără să scoată o vorbă, însoţiţi doar de scârţâitul roţilor neunse şi de pocnetul bicelor, de plesnitura peste pielea udă a animalelor. Două săptămâni a văzut zi de zi această hemoragie de suferinţă şi zgomote, încercând, închipuind să înţeleagă ce se petrece.

Plecarea sa de la Râmnic s-a petrecut într-o stare de euforie, de exaltare, se părea că era momentul cel mai bun pentru a începe o carieră, un drum în viaţă, cu totul nou, iluminat de şanse, de speranţe. Vara acelui an începuse devreme, iunie fusese plin de toropeală, stăteau dimineaţa şi după-amiaza în grădină, sub umbrar, de fapt un adevărat chioşc vopsit cu roşu şi galben, el şi verişoara sa Sofie, fata despre care credea că e cea mai frumoasă şi mai fermecătoare de pe lume şi de care era îndrăgostit aşa cum numai un adolescent poate fi de o femeie niţel, doar niţel mai în vârstă. Nefiind nici măcar cu trei ani mai mare, Sofie putea să însemne un cumul de feminitate şi camaraderie capabil să strivească orice personalitate fragilă, iar el se simţea una dintre victime. Căuta să-i surprindă privirea în orice moment, părea că nici nu-l mai tulbură irişii ei atât de verzi, încât singuri erau prea mult pentru o seară caldă, înecată în mirosul crinilor, ci urmărea doar o performanţă, aceea de a o asigura de fidelitatea lui, de dispariţia totală şi tragică a instinctului său de conservare, fiind capabil să facă orice nebunie, dacă i-ar sugera-o. Nu dacă i-ar cere, ci doar de i-ar face o cât de mică aluzie. Stăteau ore întregi înconjuraţi de vişinii familiei Stroescu, de fapt ai Sorocenilor, ajunşi în părţile Râmnicului odată cu cedarea Bugeacului, ei împreună cu casa fiind cea mai importantă parte a averii ce mai rămăsese celor doi fraţi Leonida şi Claudia, un petic de moşie, livada şi casa pe care tatăl lor, Mina Soroceanu, o cumpărase încă pe la 1870 mai mult din întâmplare decât din prevedere.

Sofie citea gazetele, o dată pe săptămână, începând cu cea mai proaspătă şi terminând cu cea mai veche, zicând că aşa cel puţin descoperă cum ar fi putut arăta lumea dacă s-ar lua după logică şi atunci când le citea îşi ţuguia buzele spunând – e aşa o mare luptă pentru pace la noi, încât tare mă tem că o să avem război – iar el, din această cauză, se certa în fiecare seară, la cină, cu taică-său, Fotie Stroescu, încercând să-l lămurească, războiul ce era de jur împrejur nu avea nici un rost, suntem prea mici ca populaţie şi prea vulnerabili ca poziţie geografică încât să ne intereseze o asemenea aventură. „Aventură” era un cuvânt pe care nu-l auzise de la Sofie, însă avea convingerea că exprima pe de-a-ntregul ceea ce era războiul european, despre care nu afla decât din ziare şi din rarele întâmplări ale Râmnicului, oraş ce adăpostea în coasta sa un regiment de infanterie.

Dintr-odată preţurile săriseră atât de mult, încât nu mai rămase nimic din obişnuinţele casei, se văzură puşi în situaţia de a face economii evidente, gândindu-se la zilele ce vor urma, iar Sofie răsfira paginile jurnalelor cu vârful degetelor şi de astă dată spunea altceva „banii sunt făcuţi să fie cheltuiţi, nu economisiţi, cheltuiţi” şi, desigur, el se străduia să-l convingă pe taică-său de prostia, de marele defect al sistemului colberian pe care îl menţinea acesta în gospodăria casei, împotriva tuturor evidenţelor. Se contrazicea vădit, dar ce importanţă avea, spunându-i că va fi război şi va fi nevoie de obiecte, de hrană, de provizii, nu de bani. Bani va avea toată lumea, mâncarea va fi tot mai puţină. Atunci taică-său îl întreba, „Şi cu cine vom avea război?”, iar el nu ştia ce să zică, făcea un semn vag cu mâna prin aer, „Eu ştiu, cu toată lumea, dumneata nu vezi că toată lumea are ceva cu noi?”. Fotie Stroescu îşi împreuna degetele în jurul paharului cu ceai, era una din puţinele victorii ale mamei în obiceiurile casei, ceaiul de seară, negru, cu zahăr candel, fără lămâie, ofta până în rărunchi, „Franţa, domnule, ea hotărăşte. Anglia, domnule. Cine-i cu Anglia câştigă, întotdeauna a fost aşa”.

Apoi nu se ştie de unde şi de ce, a început să circule în casă ideea că la toamnă Ermil va pleca la Bucureşti. Nici mai devreme, nici mai târziu. Când a aflat, ca întotdeauna i s-a spus seara, când era toropit de somn şi n-a avut nici o reacţie, a zis, „Bine, plec, până la urmă tot va trebui să plec, de ce să n-o fac acum, la cererea lui mon oncle, decât să-i cerem noi”. Dar a doua zi, întâlnindu-se cu Sofie în chioşc, ea venea zilnic cu trăsura din capătul celălalt al Râmnicului, chiar de lângă cazarma regimentului de infanterie, întâlnindu-se cu ea n-a mai avut puterea să-i caute privirea, iar Sofie se nelinişti din cauza aceasta. Era convins că hotărârea lui de a pleca la Bucureşti, aşa cum fusese luată, fără a o întreba pe ea, este un act de trădare şi asta îl împinse într-o muţenie de-a dreptul enervantă. Toată dimineaţa Sofie răsfoi colecţia de gazete, „Mda, mda, deci aşa”, şi el nu ştia dacă se referea la el ori la evenimentele ce se arătau din ce în ce mai neclare şi de aceea sumbre.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Așteptându-i pe barbari”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii