Când moare o epocă

După vreo cincisprezece ani, scotocind mai atent prin arhive, istoricii de partid au descoperit că Vasile Roaită fusese, de fapt, un agent de Siguranță infiltrat în mișcarea muncitorească, iar sirena o trăsese pentru a atrage atenția jandarmilor să vină să‐l scape din mâinile greviștilor, întrucât fusese deconspirat. L‐a omorât un glonț rătăcit…

Așa s‐a făcut că fotografiile și lecțiile de istorie despre el au dispărut – le știam din manuale – iar stațiunea balneară care îi purtase numele a fost iarăși rebotezată: în Eforie‐ Sud.
Atunci, în 1948, când a început etatizarea litoralului, o mică parte dintre deposedații și „foștii“ care nu ajunseseră încă în pușcării – îndeosebi cei tineri – au găsit o alternativă: satul 2 Mai, aflat la 3‐4 kilometri distanță la sud de Mangalia. Între primii veniți s‐au numărat Alexandru Paleologu, soția sa de atunci și actorul Dorin Dron. Părăseau de‐acum Costineștiul, care se numise Mangiabunar. În felul acesta s‐au pus temeliile unui sat de vacanță într‐o mică localitate necunoscută, locuită de români și lipoveni care erau pescari ori producători de miere și cașcaval. Satul îi datora denumirea lui Kogălniceanu. Acesta, trecând pe acolo îndată după realipirea Dobrogei la România, în 1878, și aflând că așezarea aceea nu are nici un hram, a întrebat: „În ce zi suntem astăzi?“. „În doi mai“, i s‐a răspuns. „Atunci să se numească 2 Mai!“
La începutul anilor ’50, întemeietorilor stațiunii, între care N. Steinhardt și indianistul Sergiu Al. George, li s‐au adăugat alți „sezoniști“ care preferau singurătatea și liniștea locului, plaja vastă, aproape pustie și mediul „naturist“ confortului minim pe care l‐ar fi găsit la Constanța sau la Mangalia. Tot atunci au descins și primii scriitori, între care Titus Popovici și Nina Cassian. Aceasta va rămâne o fidelă a 2 Mai‐ului și va deveni un simbol al său.
Vilegiaturiștii soseau cu trenul până la Mangalia, iar distanța de 5‐6 kilometri, de la gară până la sat, o parcurgeau pe jos sau cu trăsura. La ieșirea din oraș se afla un pod mobil, care se desfăcea pentru a putea permite vapoarelor să intre într‐un mic golf. La mijlocul anilor ’70, Ceaușescu a început anume construirea unui șantier naval acolo, pentru a lovi astfel în „secta“ doimaiștilor care nu mai puteau ajunge în sat decât ocolind preț de cincisprezece kilometri, prin comuna Limanu. Unora li s‐a făcut lehamite, alții însă n‐au demobilizat.
Auzisem despre 2 Mai în ultimele clase de liceu și am mers pentru prima oară acolo în vara lui 1971, după examenul de admitere la facultate. În primele zile petrecute, am avut sentimentul că nu mă aflu în România și aceasta datorită oamenilor care frecventau 2 Mai‐ul și comportamentului lor. Erau mai multe categorii. În primul rând, tinerii: elevi de liceu în ultimii ani și studenți. Mi‐am întâlnit foști colegi de școală și cunoscuți. Cei mai mulți locuiau în corturile întinse chiar pe plajă sau într‐un mic camping, însă parte din ei stăteau și la „gazde“, îndeosebi cei veniți împreună cu părinții.
Oamenii trecuți de 35 de ani întruneau o a doua categorie, apoi cei cărora, în limbajul de astăzi, le‐am spune de vârsta a treia.