Viața dincolo de mormânt

Cu mii de ani în urmă omul nu era atât de știutor de cele ce se află în jurul lui și de legile care conduc materia. Trăia o viață simplă în mijlocul naturii, muncind din greu pentru a-și agonisi cele necesare traiului. Dar tocmai prin faptul că era lipit de natură avea mereu înaintea ochilor măreția muntelui, auzea vuietul codrilor, se îmbăta de splendoarea răsăritului soarelui și noaptea îl fascina bolta înstelată a cerului.
Această nemărginire, această splendoare năștea în mintea lui întrebări și sufletul său descoperi mai târziu pe Autorul lor: o Forță infinită, o Voință infinită, o Înțelepciune infinită – Tatăl Ceresc, Creatorul a tot ce știm și nu știm, a ceea ce vedem și nu vedem. Înfrigurât, temător, plin de respect, își înălța el ruga către Cel Atotputernic, să-l lumineze, să-l apere, să-l ierte.
Și așa secolele s-au înșirat și omul a intrat în legătură cu Puterile din spațiu și s-a bucurat în simplitatea cunoștințelor lui, de fericirea de a auzi vocea Cerului, de a fi povățuit, condus și ridicat la Lumină. Pe măsură ce omul se ridica în cunoașterea materiei și afla tot mai mult din legile care o conduc, cu cât viața lui se îndepărta de natură îndreptându-se tot mai mult spre sate și orașe, cu cât traiul lui devenea mai abundent și mai luxos, cu atât mintea lui era mai distrasă, până când a pierdut complet contactul cu Cei ce conduc viața și ordinea în univers.
Inițial era conștient de existența unei lumi invizibile cu care intra în relație, dar mai târziu nu-și mai aduse aminte de ea, materialismul copleșindu-l cu desăvârșire. Cu toată suferința, cu toată dragostea și lumina pe care a semănat-o pe pământ Fiul iubit al Tatălui ceresc, omul tot nu a devenit mai bun, mai iubitor de aproapele lui. Răul lua proporții din ce în ce mai mult…