Ultimul poet dac

Ultimul poet dac de Gheorghe Postelnicu

1
ÎNTÂIETATEA ESTETICĂ A LUI ION GHEORGHE

Când au apărut volumele lui Ion Gheorghe (născut la 16 august 1935, în satul Florica din comuna Mihăileşti, judeţul Buzău) din perioada 1967-1970, critica literară a intuit că poezia românească va cunoaşte o regenerare a modernismului prin filtrarea în manieră suprarealistă a tărâmului originar şi folcloric. Pentru prima oară se făcea programatic poezie din substratul autohton, în vreme ce oamenii de ştiinţă începeau dezbaterea în jurul originismului. Vasile Pârvan scrisese în 1911 „Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman”, în 1926 „Getica”, iar în 1928, „Dacia. Civilizaţiile antice din regiunile carpato-dunărene”. Şi Lucian Blaga dăduse în 1921 un nou impuls mişcării de renaştere spirituală dacică prin publicarea unor texte importante („Paşii profetului”, „Revolta fondului nelatin” şi „Zamolxe, mister păgân”). Studiile au revelat existenţa unui tezaur literar protoromân care s-a dezvoltat neîntrerupt după retragerea aureliană, mai cu seamă în jurul Tomisului. Aşa a prins contur teza repetitivă a Bizanţului înainte de Bizanţ, numită şi renaşterea isihastă din mileniul tăcut, când creaţia devine preponderent populară. Mitropolitul Nestor Vornicescu, Ioan G. Coman, Artur Silvestri au construit concepte ca leit-motivul Kogaion, Umbra lui Brâncoveanu, Amprenta lui Cantemir. Cu o mândrie de trubadur medieval, scriitorul Ion Gheorghe a considerat încă de la începutul activităţii sale cuvintele drept mărturii incontestabile ale orizontului mitic, presărând mistere printre versuri, coduri pentru a fi descifrate. Părea a sugera o lectură ritualică asemănătoare unor săpături arheologice în care calitatea cerută este răbdarea. Când vine vorba de vocabularul său poetic se invocă imediat „cuvântul ca forţă a naturii”. Prin puterea conferită logosului primordial, care e „cuvântul de izvor al cuvintelor” (A. Martin). Cunoaşterea raţională se realizează prin cuvânt, dar dincolo de realitate începe aventura logosului, infinită, nevăzută, tragică. Menirea poetului e să lumineze lumile trecute, protoistoria, străvechile origini. Acolo fantasticul este proiectat peste real printr-o tehnică a diviziunii repetate în care cuvântul se înghite succesiv pe sine. În acest fel s-au născut atitudinile primordiale la care trebuie să se întoarcă, pentru a supravieţui, civilizaţia actuală. Limba română a păstrat în toponimie trăsăturile gramaticii universale. Ea ar deţine şi pârghiile ontologice pentru acceptarea limbii unice în Europa şi a înfăptuirii reale a ecumenismului. Cuvântul valah trebuie considerat cifru al logosului universal, întrucât reprezintă arhetipul graiului uman articulat (G.L. Teleoacă).

Programul liric, în forma lui teoretică („Cultul zburătorului”, „Cogaioanele”) şi aplicată („Megalitice”, „Noimele”, „Dacia Feniks”, „Scripturile”) a continuat peste ani, fiecare piesă susţinând temeinic edificiul operei care străpunge timpul într-o manieră cu totul şi cu totul personală. Semnele arhaicului se află peste tot, ca nişte „lăzi cu zestre”, „sicrie de gresie”, „mătci de râu pline de cripte”. Elementaritatea, dacă ştii să o descifrezi, construieşte o nouă mitologie poetică în care rolul principal îl primeşte fabulosul. Instrumentele literare au fost de cele mai multe ori improprii spectacolului obişnuit, de aici crearea unui complex de inferioritate pentru cititorul ocazional. Colosul liric se lasă dezvelit doar privirii celor iniţiaţi, pentru că ancestralul e un câmp complicat poetic, dens, cu adiacenţe cosmice, cu mentalităţi magice, străvechi şi indestructibil, dar şi halucinant. Strămoşii se reîncarnează în urmaşi şi asigură ciclicitatea existenţei. Este un model primar al alegoriei, în care poetul se înscrie cu fermitate. Din acest punct de vedere cele mai relevante rămân poemele din „Noimele” (1976) care prelungesc zeificarea imanentului din „Megalitice” (1972) şi chiar din „Mai mult ca plânsul. Icoane pe sticlă” (1970), instaurând definitiv „jaloanele introspecţiei obsesive a tărâmului originar, din străfundurile căruia are credinţa că aduce dovezi de netăgăduit” (Alex. Oproescu). Ar fi fost de aşteptat ca această operă de o noutate absolută să stârnească un interes aparte în rândul criticilor şi istoricilor literari. Cantitatea ridicată a celor 29 de cărţi însumând aproape 8000 de pagini să-i fi ţinut departe pe cercetători? Dar, în primul rând, ceea ce i-ar putea ajuta pe aceştia este caracterul său unitar, după care vin atitudinea modernă, incitantă, liberă de orice grandilocvenţă, naturalul pe care-l respiră, scriitorul-arheolog reuşind să adapteze teoria cu un vocabular care singur constituie o capodoperă.

Al. Piru, punând la îndoială suprarealismul folcloric al lui Ion Gheorghe, îl considera „prozaic şi prolix, lipsit de capacitatea de a ridica mitologiile lui la o semnificaţie” (în „Poezia românească contemporană”, II). Astrid Cambose („România literară” nr. 49/2009) crede că e vorba de un filon poetic aluvionar şi de o „nebunie autentică a acelor forme în care i se toarnă gândul când evocă presupusele divinităţi ale preistoriei trace”. Ion Negoiţescu (în „Analize şi sinteze”) remarca însă mitologia personală, starea mitică perpetuă păstrate în limite poetice. Cornel Regman (în 1976) disocia două direcţii: mitologia subiectivă ilustrată de vol. „Vine iarba” şi una obiectivă (de la „Zoosophia” până la „Megalitice”), socotind „Mai mult ca plânsul” volumul cel mai unitar şi împlinit pe plan stilistic. Unul din admiratorii creaţiei lui Ion Gheorghe a fost prozatorul Eugen Barbu care îl declara „cel mai mare poet contemporan, pe care chiar dacă critica nu-l recunoaşte ca atare, va fi silită s-o facă vreodată”, dar nici el nu-i trece cu vederea discursivitatea şi dilatarea. Într-un comentariu mai amplu al lucrării noastre, „Opera lui Ion Gheorghe” (Editura LORILAV, 2010), profesorul Adrian Dinu Rachieru („Ion Gheorghe sau căderea în timp”, rev. „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 1 / 2012) afirma că „poetul în cauză, spirit polemic, vădind robusteţe şi îndărătnicie ţărănească, inflexibil om de stânga, aderând organic, refuzând convertirile este, actualmente, un refuzat”. După cum, Adrian Marino, într-un jurnal publicat postum („Viaţa unui om singur”, 2010), punând în prim-plan omul, îl socoteşte pe acesta „grobian şi patetic, obtuz, agresiv şi dogmatic” (pag. 123). De neimitat, de neîncadrat, rezistând printr-un lirism rapsodic de tip rural potenţialului liric nativ (M. Mincu), antisentimental în expresie, posesorul unui mod particular de gândire la scară enormă explicabil prin absenţa totală a pasiunii pentru detaliu şi miniatură, speculând spaţiul plasmatic al unei mitologii bănuite (M. Popa), iată opinii care ar sugera o bibliografie critică variată, dar nu suficient de bogată, deşi întâietatea estetică şi deplina bogăţie a filonului i-ar da dreptul să o aibă. Motive de speranţă există, ştiind că în destule cazuri teoriile excepţionale se impun mai greu. Credem că cercetarea actuală, preferând să se relaxeze când e vorba de opere vizionare, va consolida o autoritate literară cu un câmp larg de aplicaţie.

Activitatea domniei sale cuprinde în fond trei etape. Cea dintâi aparţine pâinii, rândunelelor, ierbii şi fiinţelor năzdrăvane. Începe în 1957 („Pâine şi sare”) şi se încheie 11 ani mai târziu („Vine iarba”), fiind urmată de perioada obârşiei şi a începutului absolut, deschisă de „Cavalerul trac” (1969) şi încheiată cu „Dacia Feniks” (1978). Ultima etapă, scripturală şi parabolică, este ilustrată de „Cenuşile” (1980) şi se încheie cu reeditarea „Elegiilor politice” (2002). „Cultul zburătorului”(2004), lucrare amplă interpretând corpurile litice deţinute la Sărăţeanca şi suitele de semne de pe monede, limpezeşte sistemul.