Puterea nevăzută

24,80 lei

Puterea nevăzută (eBook) – Nicolae Breban

Golește
ISBN: EB9786065941267 Categorie: Autor: Anul apariției: 2012 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

De ce, oare, ne întrebăm, îi înlesnise Grațian Porumb omului pe care-l disprețuia această faptă, această gravă injustiție? Nu știm, dăm din umeri, privim în stânga, privim în dreapta, dar de nicăieri nu ne vine un ajutor cât de cât, un răspuns. Și nu ne rămâne atunci, insistenți cum suntem, decât să ghicim: trebuia oare, în imaginația înfierbântată de nouă și ciudată aventură a tânărului – trebuia oare ca prietenul său Bizoniu, să „coboare” și în „lumea cealaltă” care, ha, ha, se afla tot în lumea noastra, în lumea „celor nevăzuți?”

A, nu, ei nu sunt nevăzuți decât pentru simplul motiv ca îi înlăturam din calea, din drumurile noastre și îi ascundem, îi „închidem” în subteranele lor care se cheamă sau temnițe, sau case de nebuni! Oricum, în „subteranele nebunilor” Grațian consideră că „micul popă” își plimbase deja pașii și făptura, urma doar sa „acceadă” și la „ceilalți”, cei neînțeleși și „pedepsiți” care, vii și ființe fiind, ca și noi, aveau la rândul lor dreptul de a-L întâlni.

Așa cum și „el”, omul viu și înțelegător – deși, cum am văzut, el nu „abuză” de înțelegerea sa, nu se grăbea defel „să înțeleagă”, ci mai ales să audă, să vadă, să stea alături, să fie, adică, să-și dăruiasca din merindea timpului său și nouă, să fie „cu noi” – deci, așa cum și „el” avea „dreptul” de a fi cu „ei”. Cine știe? (Nicolae Breban)

Puterea nevăzută este cel de-al treilea volum din tetralogia Ziua și noaptea, care are ca supratemă relația maestru-ucenic.

Puterea nevăzută de Nicolae Breban

Paris, 21 Ianuarie 2001
CAPITOLUL I

–… Da, mi-este dor de el, spuse Callimachi, vorbind într-un cerc restrâns de prieteni. Nu de maestrul meu, de Jiquidi, de care mă simt atras cu o forţă în care este şi frica amestecată, nu poate să-ţi fie dor, nu-i aşa, de cineva de care îţi este frică. Ce, de Dumnezeu ne este dor?… Suntem „doar” atraşi de el, cu o forţă invincibilă, dar… dorul, nostalgia, acea ciudată atracţie pigmentată de amărăciune şi speranţă, El ne-o lasă „nouă”, o lasă „jos”, vertebratelor, cei care ne târâm de la un „scop” la „altul”!

Nu, nu de maestrul meu mi-este dor ci de… „el”, mica gânganie umană care, ca un purice, sărea de la un individ la altul, domnul Herlich sau Hergot, ia uite, uneori uit cum îl cheamă „de fapt”! Se pare că a murit, a fost asasinat într-un parc, dar mă aştept dintr-un moment în altul să păşească aici, cu ifos, în salon. Da, e adevărat, eu sunt un prinţ, am moştenit acest titlu de la antecesorii mei, eu exist deoarece am rădăcini „vizibile” în sens istoric, certe, lucru, se pare, cu atât mai preţios în ţărişoarele astea, moldave şi valahe, şi eu nu m-am gândit o clipă „să fug”, să mă expatriez nici chiar sub dictatură, cum au făcut-o atâţia intelectuali cu ifose, nu mă gândesc să o fac nici acum, când cohorte de tineri fug spre mirajul capitalist occidental, pierzându-şi de fapt artistocraţia română! Da, ar trebui pusă în ghilimele această sintagmă, „aristocraţia română”, eu n-o fac dar… ea există! Sigur, e un alt fel de nobleţe, dar… e nobleţe adevărată şi ea, şi mă gândesc la atâţia ţărani din Maramureş ce-ţi arată, dacă eşti cât de cât interesat, diplomele lor „de nobleţe”, deci de proprietari şi de scutiţi de servitutea imediată faţă de „stăpânul apropiat”, un poet român avea un vers frumos, el spunea că „liber este cel ce are un stăpân abstract!”, împăratul adică, atât de „înalt” şi de „depărtat” în spaţiu, încât putea părea abstract! De ce ar fi un intelectual român, un tânăr medic, inginer, profesor, informatician, biolog etc., mai puţin „nobil” decât un ţăran maramureşean, adânc convins şi emoţionat de „nobleţea” sa?!

Nu, n-am „fugit” din „obligaţie”, mă înţelegeţi ce vreau să spun! Domnul Călinescu, un intelectual de geniu, a făcut prostia, în romanul său Scrinul negru, să „ne” persifleze, să caricaturizeze pătura noastră subţire, aristocratică, pentru a face pe plac noilor stăpâni! Îl înţeleg şi, în acest fel, îi sunt egal, deşi eu n-am scris splendida carte despre Eminescu. „Îl înţeleg”, adică îi dau dreptul, acolo, în empireu, unde se află, să se simtă… jenat, să spunem, umilit de „gafa” pe care a făcut-o! Deşi, în felul său, eu îl înţeleg, el nu a procedat altfel decât o lungă cohortă de intelectuali şi de „grămătici” români de-a lungul secolelor, care, adunaţi în jurul tronului schimbător sau al unui boier, al unui Callimachi sau Movilă sau Stroici, aceştia mai stabili, au „plătit” cu arta lor „birul” datorat puterii! Care, atunci, era teribilă!

Nu, eu n-am fugit; nici ca tinerii ce fug azi, „scârbiţi” de România, de parcă poţi fi dezamăgit de o matrice pe care nu ai cum s-o înţelegi deoarece ea te-a „imaginat”, fiind înaintea ta şi fiind „în tine”, purtându-te… Înţelegi ce vreau să spun; şi nici n-am fugit ca Sadoveanu sau ca sublimul Călinescu, părăsindu-şi, pentru un lung moment existenţial, demnitatea, dar… e adevărat, artistul, artistul de geniu, eu o ştiu, are dreptul la o mie de prerogative pe care uneori le împarte cu zeii, dar… nu are dreptul la demnitate! Nu, acest „drept” îi este refuzat, „adevărul” şi „demnitatea” nu intră în privilegiile lor, ei, creatorii orizontului nostru ideatic şi imaginativ! Cinste lor!

Nu, cum vă spuneam, eu nu am fugit, lanţurile ce mă leagă de acest pământ şi, mai ales, de străbunii mei, mustăcioşi şi tiranici, nu sunt suficient de „elastice” ca să-mi transport, cum se spune, trupul pe alte meridiane unde, ruşinea-ruşinilor, să încep să cânt omagii şi osanale zeilor locului! Seminţiile de acolo, oricât de îngâmfate şi de puternice, nu au munţii ei genealogici în spate sau, chiar dacă „îi” au, aceste piscuri, chiar şi înzăpezite, nu sunt ale mele, ale sângelui meu! Mă iertaţi, m-am înfierbântat puţin, ceea ce nu este de bon ton! Şi, mai ales, mi-am apărat propria cauză, ceea ce este… şi mai discutabil, dar… ce spuneam?! A, că mi-este dor de micul ovreiaş, de Hergot sau Herr, pe care, nefiind eu prea atent şi puţin inconştient, l-am pierdut în forfota asta umană ce ne înconjoară… dar „prezenţa” lui abia acum mi se încrustează în „pielea memoriei”, ca să zic aşa, este cadoul său de despărţire, probabil, amintirea lui este ca un bagaj, un geamantan ieftin, de carton, cum erau bagajele în timpul războiului şi imediat după aceea – cum am auzit de la cei mai în vârstă! – ca un astfel de geamantan pe care ţi-l lasă cineva în custodie, să zicem între două drumuri, vreun provincial care „fuge în oraş” între două trenuri şi te roagă să-i permiţi să-l „depoziteze” în antreul tău, pentru câteva ore. Şi-apoi, el dispare!… Ce să faci cu acest obiect inutil şi puţin dizgraţios, extrem de nepotrivit cu tot ce e în jur?! Da, cam asta e „amintirea” acestui omuleţ care, în primele zile, în primele ore mă sufoca aproape cu voioşia sa umilă, voia să-mi intre sub piele cu orice preţ, de parcă de bunul meu plac atârna te miri ce interes sau nevoie esenţială a sa! Şi, bineînţeles, ca orice prost-inteligent ce eram, am căzut în această abilă capcană, am crezut, ha, ha, că micul şi rotofeiul individ voia ceva de la mine, cum se zice, „avea un interes”! Ei bine, eu, azi, când vă vorbesc atât de confuz despre „dorul meu de el”, abia acum îmi dau seama că, prin falsa şi insistenta sa umilinţă, el voia să mă facă să realizez propria mea „nevoie”; nevoia de „altceva”, adică, incorporată, mai mult sau mai puţin de „el”, ce să fac, parcă-mi spuneau ochişorii săi vii şi rotunjori, înecaţi în grăsimea feţei, ce să fac – ce să facem! – dacă „cei de sus” n-au găsit un alt „mesager”, probabil că s-au „restructurat” şi „acolo” nu puţine posturi şi atunci… am fost găsit bun eu, tocmai eu, săracul de mine, pentru o… misiune atât de delicată şi, probabil, foarte importantă!

Un mesager, fără îndoială! A, o să spuneţi, cum aşa, de ce să-mi fie dor de… un „comisionar”, de un mesager, un fel de poştaş mai ciudat, cineva care trebuie să mă-nţepe, aşa cum ciupeşti, înţepi uşor pe cineva aţipit, da, probabil că eu eram, ca şi atâţia alţii, „adormit”, obosit, drogat?!… Da, recunosc, mi-este dor de „mesager” şi acest fapt arată mediocritatea, lipsa mea de geniu, dacă aş fi cu adevărat puternic, mi-ar fi dor, aş tânji, ca să zic aşa, după „mesajul sau revelaţia” sa, dar eu rămân, după cum vedeţi, lângă trupul său, uimit şi azi de felul în care zeii ne trimit curierii lor, cum îi aleg, deşi este evident că bietul Herlich nici nu a fost „ales”, un „ales”, ci a fost desemnat în grabă, nefiind altul la îndemână! Şi-apoi, nici „scopul, ţinta” spre care trebuia să se îndrepte, ca să zic aşa, nu era în ochii „lor”, a „expeditorilor”, prea importantă, nu eram nici un şef de stat, nici un anarhist de geniu, cel ce pregăteşte un secol viitor, nu eram nici un istoric ce va ordona umanitatea pentru câteva secole, un Tacit sau Tucidide, nici un mare preot ce va îndemna mulţimile să bată ţărâna cu fruntea, cerându-şi iertare pentru nişte „păcate” pe care ei înşişi, săracii, nu le înţeleg! Dar, în acest caz, nu „păcatele” sunt importante, ci gestul de a te apleca, să-ţi îndoi şira spinării şi să baţi caldarâmul cu fruntea, lăsând să treacă peste spinarea ta îndoită vântul eternităţii!

Nu, eu nu eram atât de „important”, dar, după cum s-a văzut, îmi aveam şi eu importanţa mea, ca să zic aşa, de fapt… existam, vreau să zic „existam” în ochii „lor”! Şi… ce poate fi mai radical, mai preţios decât acest lucru?! Ţineţi minte, în celebra piesă a lui Gogol, Revizorul, tot felul de mici potentaţi şi funcţionari vin şi-i cer revizorului, dându-i grase bacşişuri, să intervină pentru ei pe lângă Aar şi să le obţină diverse favoruri legate de poziţia lor socială sau de comerţul lor. Doar unul, Dobcinski, are fantezia să-l plătească pe „emisarul regal” doar ca… să-i „amintească” Aarului, stăpânului suprem că… el există! Nu, nu voia nimic altceva decât ca Aarul tuturor Ruşilor, ceea ce însemna în mintea acelui obscur provincial că de acesta depindea propria sa existenţă, dar nu în sensul trivial ci… acea existenţă „de la începuturile lumii”, mă-nţelegeţi ce vreau să spun, ca Aarul, Stăpânul, potentatul suprem să ia act de faptul că, acolo, în fundul provinciei uriaşului său imperiu, acea „gânganie”, acea „insectă umană”, Pavel Trofimovici Dobcinski… există! Şi, dacă el va „afla” acest lucru, Pavel Trofimovici Dobcinski va exista cu adevărat, ia spuneţi, nu-i aşa că această măruntă „insectă provincială” avea geniu, la urma urmei?! Ce poţi să ceri mai mult, marelui potentat, decât… existenţa?!

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Puterea nevăzută”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist
Close

Close
Accesează
Categorii