Orbita zeului

Orbita zeului de Aura Christi

Ca sunetele unui strigăt multiplu

E ca şi cum ai locui sub un clopot
aşezat cu gura în jos, căruia
nu-i găseşti marginile,
deşi le-ai căutat îndelung.
Eşti înconjurat de o lumină
pâcloasă, ca de vată,
foşnind de milenii, neîncetat…
La un moment dat,
surd şi mut, cobori,
treaptă cu treaptă,
în subterana din tine,
în lumina vie, înceată.
E ca şi când ai înainta sub un clopot
cu gura întoarsă spre cer.
Nu e nimeni. Chiar nimeni.
Totul e bine. Mai bine nici că se poate.
Bezna e ca în lichidul amniotic.
Te-nfrupţi din singurătatea celuilalt,
care eşti tu însuţi, străinul.
Apoi descrii felul în care taci:
cum s-a scris în carte.
Cineva din tine, îngrozit, aşteaptă.
Aşteaptă şi vede cum altcineva
începe să tragă ambele clopote.
Mâna-i de fier uruie în văzduh,
ca sunetele unui strigăt multiplu
departe, departe, departe.

Febra

Seară. Aer încins, teribil.
Marte va creşte-n faţa noastră curând.
Febră. Senzaţia că mesteci nisip.
Fragmente de apocalipsă strivite-n delir
sub gene, ca miezul de nucă între dinţi.
Cuprinşi de toropeală şi uimire,
îngerii plini de har cântă pe ruguri.
Zeii au aţipit. Gol. Cerul cât o silabă.
Pustiu sau nici atât.
Rar de tot: câte o pală de vânt
trimisă de cineva, ca un suspin
al nu se ştie cui, de moarte încolţit.
Totul se amestecă, se învolbură
departe de bine, departe de rău.
Aer irespirabil. Aici se trăieşte
ca şi cum se moare. Fugi. Ascunde-te.
Lumea ta, Doamne? O junglă
care îţi taie respiraţia. Sau nici atât.