Orașul alb

20,50 lei 18,30 lei

Oraşul alb (eBook) – Irina Boca

Golește
ISBN: EB9786065940154 Categorie: Autor: Anul apariției: 2012 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Un roman al căutării de sine, al căutării eului, o spectaculoasă excavare în adâncurile fiinţei, ne oferă Irina Boca, re­venind în atenţia publicului românesc cu un story fascinant, scris într-un stil alert, cu fra­za scurtă, mlădioasă, casantă.

O sondare în adâncurile „eului profund” (M. Proust), asupra experienţei naratoarei lăsându-şi amprenta, în chip cert, exilul, înstrăinarea, dorinţa vie, ascuţită, de a se reaşeza în matca esenţelor. (Aura Christi)

Oraşul alb de Irina Boca

Oraşul
1

M-am trezit.

N-aş putea spune dacă m-am trezit cu adevărat sau am numai impresia de a mă fi trezit înconjurată de o albeaţă fără sfârşit. N-aş putea spune dacă am ajuns aici acum sau dacă m-am născut aici şi am dormit mereu, fără să mă fi trezit vreodată, fără să fi ştiut că există trezire din visul alb şi obscen pe care-l visez sau îl trăiesc, visându-l. Nu, n-aş putea spune nimic despre visul acesta îndepărtat şi străin, atât de străin încât albul din el a început să mijească luciferic şi atât de îndepărtat încât mi se pare a fi un oraş, o lume, un deceniu pe care l-am mai străbătut şi altădată, în drum spre altceva, în locul altcuiva.

Mă întreb dacă altădată a mai existat şi altceva decât alb, decât albul umed şi ceţos în care se afundă lumea străină de aici, lucrurile lipsite de contururi şi străzile pe care merg, pe care am mai mers şi în trecut fără să le fi atins vreodată cu talpa piciorului, fără să le fi străbătut altcumva decât în imaginaţie, trecând mereu prin locurile albite de timp, prin oraşul străin în care mă trezesc de fiecare dată scriind ceea ce scriu acum pe ecranul alb, în noaptea care nu poate fi altfel decât albă – care nu poate fi altceva decât noapte de gheaţă lucind perfid în baia de lumină a lămpii. Noapte de coşmar.

2

M-am trezit.

Aş putea spune că mi-am dorit din totdeauna să mă trezesc. Poate nu aşa, în linţoliul acesta cusut din memoriile moarte ale timpului, poate nu aici, în oraşul fantomă în care m-am născut de prea multe ori şi n-am murit niciodată (sau nu mi-am amintit să fi murit, ceea ce-i totuna).

,,Probabil nimeni nu mai trăieşte cu ade-vărat…”, îmi spun de câte ori mă trezesc şi de fiecare dată regret că urmează să uit ce am spus; mi-o spun de câte ori adorm şi visez că viaţa ar putea fi altceva decât ceea ce văd eu acum, aici, în pata asta de lumină prin care se scurg anii. Viaţa ar putea fi o metaforă, un cod, poate chiar o descoperire a vreunui poet din alt timp, din altă generaţie de nemuritori pe care i-aş fi putut întâlni dacă nu m-aş fi trezit tot timpul aici, acum, retrăind ca prin vis morţile albe din oraşul fantomă, şi visând, da, da, visând că mă trezesc în locul unei fantome pe care n-o mai poate atinge nimeni, n-o mai poate vedea nimeni şi n-o mai poate distinge nimeni de albul din jur.

Acesta este locul în care mă trezesc în fiecare dimineaţă, locul pe care-l asemuiesc unei fantome fără să mă gândesc prea mult la consecinţele unei astfel de impresii, fără să-mi pese dacă am să mai adorm vreodată sau am să mor trăind ,,în alb” toate consecinţele trezirilor mele. Nu, în mod sigur nu este numai un loc – pare să aibă mai mult de trei dimensiuni, trei fantome, trei nuanţe de alb. Aşa trebuie să fie, aşa gândesc că trebuie să fie lumea, dar n-am cum să ştiu cu certitudine. Nu mă întâlnesc cu nimeni, nu aud nici un sunet, nu zăresc niciodată nimic altceva decât umbra albă a unui oraş care mă înghite în cea mai perfectă linişte.

3

M-am hotărât să nu mai spun niciodată ,,m-am trezit”. Poate aşa am să mă trezesc cu adevărat şi am să descopăr ,,adevărul” despre toate aceste lucruri pe care le văd şi nu le înţeleg, pe care le uit şi mi le amintesc sub forma unui oraş alb, a unei umbre, cum am mai spus, aceeaşi umbră de care nu par să mă tem, nici să mă bucur şi nici să vreau să fie altfel decât este – o pată albă în afara căreia nu mai există nimeni şi nimic altceva.

Aici par să îmi găsesc împlinirea, menirea mea de veşmânt al morţii, starea de veghe în care mă afund de câte ori privesc în oglinzile albe ale zilelor. Aici. Da, aici mi se pare de fiecare dată altfel, parcă fantomă din fantomă din fantomă… o salbă stranie de cuvinte de mort, o încrucişare nepermisă a albului cu altceva, cu un zbor, sau poate cu altceva care ar putea semăna cu un zbor, care ar putea semăna cu o salbă, cu un oraş, cu un linţoliu la fel de alb şi de vechi ca al zilei de astăzi.

Nu ştiu de ce spun astfel de lucruri. În adevăr, nici n-aş avea cum să le rostesc. Nici un sunet n-ar putea răzbate prin pâcla albă şi densă din jur, nici un alt suflet nu l-ar putea auzi şi nu şi-ar putea închipui vreodată că-l aude. În adevăr, nici un alt suflet nu există. Oraşul acesta pare făcut din altceva, pare mai degrabă abandonat, mai degrabă mort decât însufleţit.

4

Nu-mi amintesc să mă mai fi întrebat vreodată ce caut aici, nu am nici un fel de memorie a trecutului, a gândurilor sau a lucrurilor pe care le descopăr stând mereu în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie – cu mâna îndoită sub cap, ca şi cum aş dormi. Nu-mi amintesc nici măcar dacă aşa trebuie să stau, dacă într-adevăr aşa am adormit sau mi se pare că mă văd dormind în altă viaţă, în alt oraş, cu altă mână vârâtă sub cap, nu cu asta cu care scriu acum, aici, în somnul în care m-am visat din nou în oraşul alb şi m-am trezit cu mâna vârâtă sub cap, visând că dorm singură într-un oraş străin şi alb. Acestea nu sunt gândurile mele, sunt absolut sigură că nu pot gândi – aş avea mai multă imaginaţie, mai multă dorinţă de a scrie. Ori mie mi-e egal dacă scriu visând sau visez scriind. Aşa m-am născut, aşa am ajuns la capătul lumii, într-un oraş literalmente alb.

Nu mi-a trecut niciodată prin minte că aş putea minţi. În primul rând, n-aş fi avut cui să-i spun o minciună, şi-n al doilea, n-aş fi avut cum. Scrisul meu dispare imediat ce-l aştern în alb, aşa că n-aş putea să mă mint nici măcar pe mine însumi. De fapt, habar nu am ce este minciuna. Mai mult decât atât, habar nu am cum sunt posibile asemenea speculaţii (despre minciună). Le notez fără să gândesc, fără să vreau să mint, ca şi cum aş fi terminat de minţit şi nu mi-ar mai fi rămas nimic altceva de făcut decât să spun adevărul. Nu mai văd, sau poate n-am văzut niciodată, vreo diferenţă interesantă între lucrurile pe care nu le-am văzut niciodată – îmi închipui că este posibil să existe astfel de lucruri în afara oraşului alb – şi lucrurile pe care sunt gata să le numesc şi despre care aş putea să scriu ca şi cum aş fi terminat de minţit şi aş fi decis să le numesc adevărate.

M-am încurcat.

5

M-am încurcat atât de tare încât mi-e teamă să nu fi început să gândesc. Teamă? Dar asta este uimitor! N-am mai simţit niciodată teamă. N-am avut cum. În oraşul alb nu există teamă. Aici totul pare încremenit într-o postură curajoasă – totul (ei bine, tot ce-şi poate imagina o biată fantomă însingurată!) pare făcut din altceva decât teamă, din ceva cu mult mai subtil, cu mult mai ireal (mai fantomatic? mai vag?).

Evident, poate că şi eu sunt făcută din aceeaşi ireală greşeală, poate că n-am fost niciodată altfel, poate că albul pe care-l văd acum nu este alb, iar oraşul în care mă trezesc în fiecare zi nu este cu adevărat un oraş. Poate că nu este nici măcar un vis, deşi eu aşa am crezut, aşa m-am trezit – visând că mă trezesc mereu într-un oraş alb în care dorm sin-gură.

Totul pare întortocheat, cel puţin mie îmi pare mai întortocheat decât la început. Îmi pare de nedescris, cu mult mai de nedescris decât adineauri, când îmi imaginam că scriu în alb despre alb. Dar cine sunt eu? În lipsa oraşului alb nu mai sunt, nu mai pot fi altceva decât umbră, spectru, pată de culoare. Nu mai pot fi decât ceea ce nu exista înainte, ceea ce n-aveam cum să-mi imaginez, deşi îmi lipsea – îmi dau seama abia acum că îmi lipsea, cu toate că în oraşul alb nu poate lipsi nimic, totul este acolo – încremenit şi perfect. Eram eu – icoana vie a unei absenţe. Imaginea de care nu mă mai puteam despărţi fără să înnebunesc, fără să simt că-mi curge smoală prin vine şi că în locul gândurilor se zvârcolesc demonii ieşiţi din pântecele de ţărână ale ciorilor.

Eram eu, desigur. Surâdeam şi-mi plăcea să surâd, îmi plăcea să-mi simt pleoapele înălbite, grele de atâta senin. Eram eu, da, da, nu vă miraţi, nici un oraş nu poate trăi fără epopeea lui, fără sânziana lui somnoroasă pe care zorile o întâmpină mereu cu acelaşi vis, cu aceeaşi fantomatică trecere de la somn la real, de la povestea scrisă la cea visată numai şi numai de ea. Aici, acum, înainte să răsară zorile şi să mă găsească scriind altceva, trebuie să recunosc că n-aş fi putut fi altfel, n-aş fi avut unde mă duce altundeva, n-aş fi vrut să găsesc alt deznodământ. Dar este devreme, mult prea devreme pentru astfel de gânduri – în fond, nici n-am început să gândesc.

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Orașul alb”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la contul dvs. și pentru alte scopuri descrise în politică de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Categorii