În voia luminii

În voia luminii de Lidia Lazu

Ciornele mele se rătăcesc uneori

pe sub mobile prin cotloanele
unde-şi ascundea copilul meu tartinele
pentru care alergam zile-n şir
pe la cozi
numai că poeziile astea pierdute
nu pot conta pe memoria noastră
şi când nu te mai aştepţi
dau năvală prin toate
crăpăturile
şi te somează cu
cel mai puternic glas
să le citeşti pe dată
dacă nu te-ai ancorat bine pe scaun
te spulberă ca pe nimic şi
nimeni nu te mai poate aduce-napoi –
vei călători
până la capătul lumii
nevăzut necunoscut
spre Marele Anonim
unde te aşteaptă iubirile
încă netrăite

Haina mea împuţită

este şi strâmtă şi veche şi ruptă
duhoarea ei alungă oamenii din jur
tocmai când mă năpădeşte
o blândeţe tâmpă
pe care mă străduiesc s-o alung
pentru că altfel am să
mă înec
în iţele ei scârboase
pe care culorile fug
şi sunetul se prelinge
în fâşii mieroase
omul de-alături
s-a mutat ceva mai încolo
şi de pe noul lui scaun
mă priveşte nedumerit şi scârbit –
atunci înţeleg şi duc repede
mâneca la nas
şi m-apucă o stare foarte
aproape de marginea unei
beţii ordinare –
îndrept privirea
către un geam înnegrit
şi acolo văd
gata de plecare
fantoma fiinţei mele
cereşti