Captiv în Epoca de aur

16,80 lei 14,50 lei

Captiv în Epoca de aur (eBook) – Călin Ciobotari

Golește
ISBN: EB9786065942257 Categorie: Autor: Anul apariției: 2013 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Într-un mic oraş, undeva la marginea de nord a ţării, un copil de zece ani este martorul ultimelor zvâcniri ale comunismului. Prin ochii lui, defilează, rând pe rând, fantomatic, cele din urmă siluete ale Epocii de Aur. În absurdul şi grotescul şcolii, în marile fapte petrecute în spatele blocului, în vieţile îmbibate de alcool ale vecinilor, în personaje memorabile precum profesorul de latină B. sau târfa oficială a târgului, în evenimentele explicabile şi inexplicabile – pretutindeni, memoria lui decupează, cinematografic, cadre, secvente, dovezi vesele despre tragedia de fiecare zi a unor oameni care nu înţeleg ce li se întâmplă.

Un Nica al comunismului aruncat între două lumi, căutându-se pe sine între rosul cravatei de pionieri şi ireala culoare a portocalelor, între marea depresie de dinainte şi băcantica bucurie de după.
Un roman ca un hohot de râs, izbăvitor şi nostalgic, cu personaje şi fapte reale.

Un roman despre realitatea de ieri, o privire aruncată peste umăr, ca într-o revedere, ca într-un Adio…

Captiv în Epoca de aur de Călin Ciobotari

Băteam mingea într-o zi de decembrie când, deodată, a venit Revoluţia. A venit aşa cum venea autobuzul cu care mergeam la bunici: hurducat şi neştiind niciodată dacă va ajunge teafăr la destinaţie.
Băteam aşadar, ca de obicei, mingea, în spaţiul îngust dintre cele două blocuri de patru etaje, blocuri mizere, de un cafeniu greţos, de pe care cădeau bucăţi de tencuială, cuiburi ale unor păsări greu de clasificat sau câte un chilot rămas în pătura scuturată de gospodine puse ostentativ pe hărnicie. Cădeau foarte multe lucruri din blocurile acelea. Din când în când cădeau destine. Fără zgomot, fără surle şi trâmbiţe. Pluteau o vreme stingher pe deasupra sârmelor cu rufe. Le priveam căderea cu voluptate, fără să înţelegem, doar simţind că este ceva foarte trist la mijloc. Râdeam abia la final, când plutirea se încheia cu o bufnitură şi cu o înjurătură grozavă.

Îi ştiam cu ochii închişi pe toţi, ba chiar ştiam cum se înţeleg unii cu alţii, cine şi cu ce se ocupă. N-aveai cum să nu ştii ce se întâmplă în jurul tău. Lucrurile erau extrem de clare în acest sens, transparente, cum s-ar spune astăzi. Nu prea existau secrete sau, dacă existau, le ştia toată lumea. Mi se pare că vieţile noastre erau, pe atunci, ca nişte etichete pe care se scria despre ce e vorba. Pe cutare viaţă scria cu litere mari: „ALCOOLIC”, pe o alta literele erau şterse de resemnare, iar pe celelalte nu scria nimic, semn că vieţile respective erau la fel de neinteresante precum o hârtie albă.

Nu o dată, oamenii foarte inteligenţi de pe scară, cum ar fi fost pensionarul numit nea Ghiţă, dacă n-ar fi avut atâta ghinion la table, susţineau că, de fapt, asta e comunismul, o mare familie, în care nu există probleme personale şi în care fiecare se priveşte în celălalt ca într-o oglindă. Îl ascultam uluiţi pe nea Ghiţă, apoi ne priveam lung, căutând să ne vedem în celălalt, cu gândul la oglinda mare din sufragerie în care ni se reflectau, zi de zi, sărăcia şi mutrele apatice. Şi tâlcul ne scăpa, motiv pentru care îl credeam pe nea Ghiţă şi mai inteligent. Eram, însă, într-adevăr, o mare şi pestriţă familie. Nu doar noi, cei de pe scară, ci toată strada, dacă nu chiar tot târgul. „Deci dacă Mişu Golaru trage o băşină de la el de-acasă, ăia de la pod află în momentul segundo, aşa de băgaţi unu în altu’ suntem”, concluziona nea Ghiţă teoria aceasta care, mult mai târziu, avea să mi se pară oarecum asemănătoare monadologiei lui Leibniz.

Dar nea Ghiţă avea dreptate. Cum să nu ştii de Domnica de la parter, cu băiatul ei niţel retardat, Cornel, făcut la beţie şi lăsat baltă, Domnica, uscată ca o franzelă la 4 lei, scândură în mişcare, cu umerii aplecaţi şi privirea mereu în pământ? Cornel ăsta ar fi trebuit să fie prin clasa a treia, numai că într-o bună zi învăţătoarea a chemat-o pe Domnica şi i-a zis să-şi ia băiatul, că nu e de şcoală. Să-l ia şi să facă borş cu el. Femeia n-a zis nimic, povesteau ceilalţi părinţi prezenţi la memorabila „şedinţă cu părinţii”, doar că obrajii i s-au scofâlcit şi mai tare. L-a luat de mână şi au venit la bloc, ea distrusă, copilul vag vinovat şi zâmbind tâmp.

Alături, tot la parter, Matrona, lipovanca grasă şi blondă ca un ştiulete de porumb copt, mestecând mereu prin tigăi, cicălindu-şi ca o ciocănitoare turbată bărbatul beţiv şi visător, numitul Gheorghe, şi bătându-şi sistematic, bicisnic şi cu metodă copiii în număr de trei. Nu mai mira pe nimeni când, pe ferestrele deschise de la cutia lor de chibrituri, la pachet cu omniprezentul miros de ceapă prăjită, se rostogoleau cele mai formidabile construcţii lingvistice, tocăniţă inimaginabilă de organe genitale, animale domestice precum porcul sau vaca, fluvii de verbe năvalnice şi câte şi mai câte. Când era vreun scandal din ăsta, părăseam naibii îndeletnicirile noastre ludice şi, cu o seriozitate gravă, ne aşezam pe iarbă, sub fereastra coşcovită. Aflam lucruri tulburătoare, cuvinte şi ipostaze cu totul şi cu totul inedite. Nu pierdeam o silabă, înregistram totul, memoram cu fidelitate nuanţele şi accentele, după care, tot restul zilei, spre groaza pensionarilor şi a celor care, în ciuda vremurilor, continuau să creadă în Dumnezeu, ne strigam dezinvolt şi răspicat măscările auzite.

Nu numai Gheorghe era beţiv în blocul acela din centrul micului oraş. Erau seri când toţi bărbaţii din bloc, ca înţeleşi, veneau acasă direct de la cârciumă. Păreau membrii unei organizaţii misterioase. Se produceau confuzii îngrozitoare, se băgau chei în uşi străine, se încurcau neveste, apartamente, străzi şi vieţi. Nea Ghiţă de la unu, cu eternul său chiştoc fumegând în colţul gurii, cu buzele groase, mătăhălos, amintind de un boxer pensionat, vorbea, în situaţii de maximă alcoolizare, tărăgănat şi porcos.

– Facem o tablă, nea Ghiţă?, îl provocam noi, puţoii de 10-11 ani de prin zonă.
– Nu, nu mă risc, golanilor. Azi n-am pus mâna la pizdă, nu funcţionează zaru’, răspundea sobru, clătinându-se imperceptibil.

Chestia asta, cu „pusul mâinii” şi cu zarul, a fost primul argument pe care l-am auzit enunţat împotriva hazardului. Adică, în viziunea despre lume a lui nea Ghiţă, întâmplarea era dacă nu exclusă, cel puţin controlabilă. Iar recursul la femeie, mereu valabil.

De fiecare dată când nea Ghiţă venea beat acasă, Gheorghe, bărbatul Matronei, era fericit. Îi recunoştea pasul greu şi nesigur şi, uneori numai în chiloţi, ieşea de îndată în scara blocului. Stătea acolo, cu labele lui mari, goale, fixate pe cimentul murdar şi rece şi se uita cu nespusă satisfacţie cum nea Ghiţă, la cei peste şaizeci de ani ai lui, făcea considerabile eforturi să urce cele şaisprezece trepte până la etajul 1. Invariabil, când pantoful uzat al fostului şofer de camion atingea treapta a zecea, destoinicul sudor Gheorghe exclama, cu neobişnuită vigoare:

– Be-ţi-va-nu-le!

Substantivul era rostit sacadat, fiecare vocală fiind încărcată de un formidabil dezgust. La fel de invariabil, însoţit de dâra de fum gros a chiştocului, nea Ghiţă se oprea şi se chinuia câteva secunde bune să se întoarcă în loc. Apoi alte câteva ca să se enerveze. În cele din urmă, reuşea să regăsească ceva din vechiul prestigiu al şoferului oprit în toată viaţa doar de şaizeci şi patru de ori de miliţie, şi fonfăia mereu şi mereu aceeaşi propoziţie:

– Te bag în bida mă-tii, dezagzadule!

Dar Gheorghe, mult mai tânăr şi mai rapid în mişcări, trântise deja uşa şi rotise cheia de două ori în yala ruginită, ca să nu audă înjurătura. Pentru că dacă ar fi auzit-o trebuia să ia măsuri reparatorii şi să-l bată pe nea Ghiţă. Ceea ce nu era de dorit, fie numai şi de dragul nesfârşitei partide de table ce avea să aibă loc… mâine.

Multă vreme ne-am întrebat ce sens avea ritualul acesta între vecinul de la parter şi cel de la etajul întâi. De unde dispreţul unuia pentru starea celuilalt, când amândoi se aflau în acea stare cel puţin o dată pe zi? Abia mai târziu ne-am dat seama că, de fapt, când era treaz, Gheorghe îi ura pe toţi cei ce erau beţi, îi invidia de moarte pentru că se aflau în starea aceea în care uiţi de nevastă, uiţi de copiii ăia blestemaţi care te bat la cap cu caiete, penare, ghiozdane, uniforme, uiţi de pâinea ce nu-ţi ajunge niciodată, „Să-şi bage cartela asta în cur!”, uiţi că mâine va fi la fel şi că, din nefericire, poimâine urmează mereu după mâine. Nimeni nu bea din pură plăcere. Nici n-aveai ce plăcere să găseşti în scursurile ordinare de la „Trei chiloţi” ori de pe la vreo altă bodegă prin care foşgăiau şobolani, gândaci şi, adeseori, oameni.

Între beat şi foarte beat se poziţiona frecvent şi Mişu Golaru, de la doi, tată iresponsabil a doi băieţi mai mari decât noi, soţ inconstant al unei foste doamne, redusă la statutul de spălător cu picioare şi mâini. Singura calitate a zugravului de la doi era capacitatea sa nemaivăzută de a trage cele mai răsunătoare băşini, într-o acustică variată şi mereu plină de neprevăzut. Era foarte mândru de talentul acesta şi, când simţea că se apropie una puternică, deschidea imediat fereastra pentru ca întreg mediul înconjurător să se poată bucura de ceea ce el numea „dovada unei digestii dumnezeieşti” şi semn clar al unei „vieţi însemnate”. Cum făcea lucrul acesta de cel puţin cinci-şase ori pe zi, nea Giţă obişnuia să spună, între două zaruri, că însăşi viaţa lui Mişu Golaru „este o băşină, trasă de un cur puturos”.

La fel de „afectat”, adevărat strigoi citadin, apărea la ceas de noapte, duhnind a rom, a chef de scandal şi a teoremă putredă, profesorul de matematică Vasilevici. Intelectual riguros, mai exact decât o bisectoare ce împarte în două lucrurile şi sensurile prin care trece, profesorul Vasilevici îşi împărţise tot dual existenţa: jumătate din timp era treaz, jumătate din timp era beat. În felul acesta, considera el, făcea dreptate printre fiinţele diferite ce îl alcătuiau. Căci profesorul se transforma în altcineva odată cu a treia sută de rom. Nici la a doua, nici la a patra, ci la a treia. Totul începea, de regulă, în pauza mare a liceului la care preda. Pauza, periculos de mare, douăzeci de minute, dădea la iveală o nouă matematică, practicată cu dezinvoltură de Vasilevici. Teoremele se amestecau cu axiomele, fracţiile îşi pierdeau numitorul, apăreau din senin ecuaţii noi, de grade nemaivăzute. Tablele se umpleau de năzbâtii, scrise deopotrivă în română şi rusă, profesorul fiind un mare adept al lui Iosif Vissarionovici Stalin. Matematica devenea atunci un spectacol, iar profesorul Vasilevici un magician porcos care ameţea lucrurile într-un hal fără de hal. O infinită logică a hazardului se pitula în fiecare gest şi în fiecare propoziţie pe care o rostea sau o mâzgâlea cu creta muiată în gură.

Periplul prin lume al fantasmelor matematice ale profesorului se încheia în faţa uşii blocate de „neiubitoarea” sa soaţă. Vasilevici se metamorfoza atunci a doua oară, pentru că vedea în uşa ferecată o problemă fără rezolvare. Deoarece, se ştie, în faţa raţiunii nimic nu poate rămâne ferecat, după ce apăsa de vreo cinci sute de ori clanţa, profesorul încerca să forţeze rezolvarea. Şi porneau pumnii şi picioarele în uşa zăvorâtă. Boemul şi fantezistul dascăl care vedea în fiecare trunchi de con o poezie se transforma subit în infractor de drept comun. Iar căpitanul de miliţie Scutaru era chemat, în cele din urmă, pentru a mia oară, să rezolve, psihologic, dar şi cu pulanul, domesticul diferend.

A doua zi, trist şi buhăit ca un arc de cerc, profesorul Vasilevici se prezenta spăşit la şcoală. Teoremele îl aşteptau liniştite, figurile geometrice nu-şi mai făceau de cap, iar tangenta de 45 de grade nu mai plecase de nebună cu personalul de Dorneşti, aşa cum susţinuse în ajun matematicianul. La prima oră, profesorul avea ceva de martir, de om crestat de tăişurile unui imense suferinţe. Din voce îi răzbăteau semnele unei profunde nedreptăţi ce tocmai părea a i se fi făcut, iar privirea o avea teatral-pierdută pe undeva prin orizonturile prăfuite din spatele clasei. La răstimpuri, se oprea şi spunea sonor şi revoltat:

– Ce lume rea, dom’le! Ce lume rea…

După care continua cu teorema lui Thales generalizată, de care, în particular fie vorba, se săturase până peste cap. Pe la ora 10,30, în liceu intra din nou diavolul, iar profesorul Vasilevici îşi consulta discret ceasul, constatând, uşor nemulţumit, uşor nerăbdător, uşor excitat, că până la pauza mare mai erau exact douăzeci de minute.

În fiecare zi, ca programat pe calculator, la ora 19 punct, ajungea în faţa blocului nea Mircea de la etajul trei. Între ora 7 şi ora 15, nea Mircea era pâinea lui Dumnezeu. Pentru că între aceste ore se afla la serviciu, nimeni nu mai ştia, însă, cum arată nea Mircea treaz. Era atât de exact încât ne reglam după el ceasurile electronice, „Made in China”, cu care ne lăudam atât de mult şi pe care le băgam prin toate bălţile ca să vedem dacă sunt „rezistente la apă”. (Nu erau!) Venea bălăngănindu-se pe trotuarul devenit brusc neîncăpător, atentând uneori la straturile de trandafiri sălbatici şi bulversând, din când în când, nevinovaţii boscheţi ce alcătuiau gardul viu cu care se mândrea atât de mult municipalitatea. Părea că vine din toate părţile şi, în plus, se mai întâmpla un fenomen destul de ciudat: la fiecare pas, nea Mircea de la trei oferea majore garanţii că va cădea, însă de fiecare dată, în ultima secundă, când prăbuşirea părea de neevitat, un spectaculos joc de glezne şi o măiastră fandare amânau căderea. Iar îna-intarea continua, ca într-o cucerire de redută, chinuită, dezlânată, dar de neoprit, încât nu o dată tanti Vanda, de la blocul alăturat, exclamase:

– Omul acesta, of, omul acesta are o voinţă de fier!

Şi în glas i se simţea o certă emoţie admirativă.

În cele din urmă, eroul de la ora 19 ajungea în faţa blocului unde, ciorchine, îl aşteptam spre a ne fixa ceasurile. Numai Marius nu avea ce fixa, iar din tenisul stâng degetul mare privea curios spre lume. Numai Marius nu gusta inegalabilul show dat de marele prestidigitator al trotuarelor, ci privea temător şi trist în pământ. Nea Mircea îi era tată. La vremea aceea, însă, n-aveam suficientă minte cât să înţelegem lucrurile în întregul lor. Le vedeam numai anumite părţi, în special cele ce ne conveneau. Cred că aşa eram cu toţii, copii şi părinţi. Ne lipsea perspectiva întregului, aşa cum, de altfel, ne lipsea orice perspectivă.

– Care vă să zică, aveţi ceasuri?

Rezemat de balustrada de fier, nea Mircea simţea nevoia unui respiro. Trăia la cote maxime momentul ajungerii acasă. Mutra lui buimacă, cu ochi injectaţi, exprima atâta satisfacţie, încât ani mai târziu, când am aflat de Ulyse, mi-am spus că, musai, eroul legendar, în clipa ajungerii în Ithaca, trebuia să semene cu nea Mircea.

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Captiv în Epoca de aur”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la contul dvs. și pentru alte scopuri descrise în politică de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Categorii