La umbra lui Don Quijote

4,80 lei

La umbra lui Don Quijote (eBook) – Camelia Leonte

Golește
ISBN: EB9786065942165 Categorie: Autor: Anul apariției: 2013 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Prima mea plimbare în peisaj hispanic am făcut o cu ochii închişi. Dar trebuie să încep cu începutul.

Am ştiut că mă angajez la o călătorie prea lungă pentru rezistenţa mea fizică şi aşa a fost. Mai intâi trenul Iaşi-Bucureşti. După-amiaza, caniculă… Îţi imaginezi. Dar au fost şi probleme în plus. În prima gară au urcat nişte zilieri petrecăreţi, aşa mi s-a părut în primul moment. Erau foarte bronzaţi, tatuaţi şi se întorceau de la muncă, am presupus eu, dar asta nu i-a ajutat cu nimic, nu le-a temperat agresivitatea. S-au simţit din primul moment ca acasă. Au deschis un casetofon cu manele, au început să fumeze şi să bea, pigmentând totul cu nişte înjurături „adevărate”.

La umbra lui Don Quijote de Camelia Leonte

Joi, 3 iulie

Prima mea plimbare în peisaj hispanic am făcut-o cu ochii închişi. Dar trebuie să încep cu începutul.

Am ştiut că mă angajez la o călătorie prea lungă pentru rezistenţa mea fizică şi aşa a fost. Mai întâi trenul Iaşi-Bucureşti. După-amiaza, caniculă… Îţi imaginezi. Dar au fost şi alt gen de probleme. De relaţionare, ca să zic aşa. În prima gară au urcat nişte zilieri cu aspect petrecăreţ, cel puţin în primul moment asta am gândit despre ei. Erau foarte bronzaţi, tatuaţi şi se întorceau de la muncă, am presupus, fără ca oboseala de peste zi să le tempereze agresivitatea. S-au simţit din primul moment ca acasă. Au deschis un casetofon cu manele, au început să fumeze şi să bea, pigmentând totul cu nişte înjurături „adevărate”. Nimeni nu îndrăznea să le spună nimic, prea arătau ca nişte borfaşi. Erau vreo zece inşi. Toţi zbierau şi vociferau… pe fond muzical (dacă pot să mă exprim astfel). Ce făceau ei nu se asorta deloc cu pretenţiile europene pe care le avea vagonul proaspăt importat din ţări mai civilizate. Am încercat să rabd, dar după vreun sfert de oră mi-a fost imposibil să mai suport. L-am apucat pe unul dintre gălăgioşi de mânecă, pentru că nu mă auzea nicicum, şi i-am spus: „Băiatule, mie nu îmi plac manelele. Închide aparatul”. Au fost atât de surprinşi de tupeul meu, încât l-au închis, pe moment. După câteva minute şi-au revenit şi l-au deschis iar, înjurând mai abitir şi blestemând pe toată lumea, dar mai ales pe mine, se înţelege. A venit controlorul. Deşi era însoţit de un coleg (e drept că pirpiriu), când i-am spus că grupul trebuie redus la tăcere, a dat înapoi. Se vedea cât de colo că îi era frică. I-a rugat cu timiditate să renunţe la muzică. Scandalagiii l-au întrebat: „Dar tu cu cine ţii?” Şi controlorul: „Eu ţin cu voi, dar dacă ceilalţi nu vor să asculte manele, e normal să închideţi. Duceţi-vă în alt vagon”, a sugerat el împăciuitor. Au închis din nou, însă tot pentru moment şi, imediat după plecarea ceferistului, au dat muzica şi mai tare, strigând cele mai cumplite măscări care există şi o parte din cele care nu există. M-am ridicat brusc şi m-am dus după controlor. I-am spus să se întoarcă şi să facă ordine în tren, că e datoria lui. El mi-a mulţumit sincer pentru informaţie, încă şi mai sincer pentru îndemn şi s-a întors împreună cu celălalt. Care „celălalt”, faţă-n faţă cu gaşca prea veselă şi încrezătoare în forţele proprii, a făcut stânga-mprejur şi pe-aici ţi-e drumul! A rămas bietul controlor singur, slab şi palid, tremurând din încheieturi. Nici un călător, din tot vagonul acela „european”, modernizat după ultimele standarde, nu a avut un cuvânt de spus. „Melomanii” au trecut la ameninţări: „Să moară familia ta!”. Eu am spus că nu mă tem de ei şi că am de gând să chem poliţia, dacă nu pleacă. Au început să se ridice. Unul mi-a spus că degeaba am carte şi mă uit la ei „prin trei geamuri” (cel dintre scaune plus cele de la ochelarii mei), că oameni ca mine au dus ţara de râpă! Aici le-am dat dreptate, dacă e să ne referim la ochelari. În sfârşit, şi-au strâns catrafusele, spunând că, dacă ar fi avut bilet, mi-ar fi arătat ei mie! Au continuat, declarând public că m-ar fi urmărit şi m-ar fi ucis, pentru că din puşcărie dau 2000 de euro şi scapă, dar măcar ştiu că au scăpat lumea de un drac. Adică de mine. Nu m-am lăsat impresionată. Din toată tirada am înţeles că ei nici măcar nu aveau bilet. Desigur, nimeni nu a îndrăznit să-i deranjeze cu asemenea exigenţe! Apoi m-am gândit că totuşi le-am făcut o impresie bună, de vreme ce au apreciat că am carte (în comparaţie cu ei) şi că aş fi putut să duc şi eu ţara de râpă, dacă-mi puneam în gând.

Cu adevărat filosofică mi s-a părut ideea pe care mi-au produs-o aceşti ipochimeni: mi-am spus că ar trebui să-mi scot ochelarii şi să-mi ofer o zi de libertate şi de sărbătoare, în care să simt lumea nemijlocit. Mi-a venit pentru prima dată ideea că nu doar purtătorul de ochelari are un aspect rece, sticlos, dar totul e valabil şi de cealaltă parte. Şi lumea devine mai rece văzută prin sticlă. Ciudat. Nu am gândit în felul acesta niciodată. Atunci am înţeles acest paradox: deşi mă ajută să văd mai bine, ochelarii mă îndepărtează de lume. Nu neapărat de oameni, percepţia asupra lumii întregi este schimbată. Există întotdeauna o pervertire a viziunii, o degradare a luminii, o perdea de sticlă care se insinuează între mine şi toţi ceilalţi, o distanţă în plus, invizibilă dar persistentă, ca un gând de care nu poţi să scapi. Şi lumina, mai ales lumina e altfel! Cum m-aş putea consola? Eu nu văd adevărata lumină, ci numai pe cea percepută prin intermediul sticlei. În felul acesta calitatea ei este evident schimbată, e mai dură, mai scânteietoare, dar şi apăsătoare uneori, greu de suportat. Mă doare sufletul de atâta lumină de cristal. Ai ţinut vreodată un cristal în palme? Ai încercat să priveşti prin el orizontul? Energia se concentrează primejdios, distanţele se modifică, lucrurile se apropie şi te încolţesc. Aşa se simte o fiinţă umană îndărătul ochelarilor.

Poate şi îndărătul camerei foto? Eram înarmată cu un aparat de fotografiat. Fără el, degeaba aş fi venit.

Am ajuns în Bucureşti, am luat un taxi până la aeroport (m-a costat aproape cât trenul), a urmat o noapte istovitoare, petrecută pe scaunul metalic, în aerul rece, condiţionat, care sufla din toate părţile în sala de aşteptare. Am obosit teribil. Apoi am luat avionul. Bucureşti-Barcelona-Almería. Am ajuns în Barcelona şi am stat acolo mai mult de şase ore, pentru că legătura a întârziat. Oboseala venea în valuri. Ba mă culca la pământ, de-mi venea să adorm cu capul pe dicţionarul de limbi străine, ba mă sălta brusc pe cine ştie ce culmi ale bucuriei! Piloţii au apărut într-un târziu, superiori şi eleganţi, fără să dea explicaţii. M-am supărat cumplit, ştiam că asta înseamnă să pierd autobuzul spre Mojácar şi să iau taxiul, 90 de km de lux şi strălucire. 100 de euro urmau să devină istorie. Oboseala şi răul de mişcare erau tot mai acute. În al doilea avion, Barcelona – Almería, mi-am dat eu măsura talentului. Am folosit toate pungile din dotare şi am stresat stewardesele, încât la sfârşit mi-au zâmbit atât de acru… şi nu mi-au spus că mă mai aşteaptă, cum au procedat cu ceilalţi pasageri. Dar voi reveni! În Almería am luat un taxi, nu aveam de ales.

Ştiam că, dacă îmi este undeva cu adevărat rău, asta se întâmplă în maşină. A oprit şoferul de vreo câteva ori etc. Se uita tot mai speriat peste umăr, la mine, blestemându-şi probabil norocul şi ziua în care s-a născut. După cum arătam, sunt sigură că nu inspiram nimic bun. Îi era teamă să nu mor în maşina lui, ceea ce ar fi însemnat plictiseli cumplite cu poliţia şi procuratura. Dar am ajuns vie. Noroc ca doamna „directora” Pilar Parra mi-a scris la ce sumă să mă aştept, pentru că „şeful”, deşi impresionat de starea mea fizică extrem de proastă, mi-a cerut cu 40 de euro mai mult. Dacă m-aş fi bucurat de peisaj, poate ar fi meritat. Dar, cum spuneam la început, am făcut această plimbare de 90 de km cu ochii închişi, pentru ca imaginile în mişcare să nu îmi facă mai rău. Eram în Spania!

Am intrat ameţită pe uşa somptuoasă a fundaţiei. Clădirea portocalie, foarte mare şi luminoasă, cu o grădină de vis, avea să mă găzduiască timp de o lună pe mine şi pe alţi şapte artişti, nu numai scriitori, din diverse ţări. Am făcut cunoştinţă cu o pictoriţă din New York, Geena, şi un scriitor, Alec, american şi el, din Nebraska. Predă literatură studenţilor. Urmau să vină un portughez, Leandro, o italiancă, Melissa, o spaniolă, Emelina, o argentiniancă, Dolores, şi un alt american, Vincent, de asemenea profesor, detaşat la cerere în Orientul Mijlociu. Era ora mesei când am ajuns, însă am fugit de toată lumea cât am putut de repede. Nu puteam să suport mirosul de mâncare. Mi-a fost suficient un pahar cu apă.

Camera reţinută pentru mine m-a impresionat prin imensitate şi lumină: puţin cenuşie, cu mobilier rustic, ca în satele noastre româneşti, şi cu un covor exact ca în Bucovina. Am văzut imediat pe geam, cu strângere de inimă, peisajul total diferit de al nostru: uscat şi nisipos, cu arbori pitici. Predomină cenuşiul. De asta şi lumina din cameră mi s-a părut altfel decât a soarelui. Era puţin ascuţită, incomodă. Ceva dureros plutea în aer. Şi aerul, da, aerul oglindea muntele. Lumina se lăsa creată de acest munte ciudat, deformată puţin. Pentru că, încă nu ţi-am spus, în faţa geamului era o neobişnuită formă de relief, ceva între peisaj deluros şi pictură suprarealistă – un munte pitic, vechi de 4000 de ani, cel mai vechi loc din Mojácar, ba chiar din întreaga ţară. Un fel de simbol al locului, încărcat cu o spiritualitate sumbră şi dureroasă, inspirată de istoria multimilenată, tensionată şi fierbinte.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “La umbra lui Don Quijote”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii