Baletul fantasmelor

19,30 lei 17,10 lei

Baletul fantasmelor (eBook) – Dumitru Popescu

Golește
ISBN: EB9786065945055 Categorie: Autor: Anul apariției: 2016 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Un nou gen de proză literară? Aşa s-ar părea, dacă pornim de la separarea în conştient şi inconştient a sinelui uman, aprofundată magistral de marele psihiatru elveţian C.G. Jung în celebra şi monumentala sa Carte Roşie.

Dumitru Popescu are o bogată operă literară-ficţională şi nonficţională – inspirată din yona conştientului. Baletul fantasmelor ne propune sondarea cu mijloace literare a celeilalte zone a spiritului, cu origini și mecanisme încă greu decelabile şi care deschide o altă fabuloasă perspectivă a lăuntricului omenesc.

Baletul fantasmelor de Dumitru Popescu

SCHIMBAREA DE DECOR

Am simţit cum mi se îngreunează capul şi motoarele silenţioase ale minţii se opresc. Într-o stranie fulgerare obscură, prin ceaţa morţii celei mici, a somnului, am văzut cum se schimbă tărâmurile. Oraşul, cu nesfârşita câmpie ce-l înconjoară, cu marile şi micile lui clădiri, cu maşini, oameni şi lucruri, ca o aluviune opacă, o viitură densă, aproape vâscoasă, alunecă şi curge vertiginos, dar totuşi monoton, undeva, în neant. Într-o clipită totul a dispărut, pământul, scoarţa planetei şi atmosfera ei rămânând aşa cum au ieşit din atelierul vreunui Hefaistos al legendei. Dar, imediat, şi în sens invers, planeta s-a populat la loc, fiind acoperită de tărâmul nocturn, oniric, al fantasmelor.

…Spre crenelurile înalte, de piatră, ale cetăţii, urcă, într-o inversă pantă dulce, convoiul nesfârşit, de o fastuoasă solemnitate, al unei măreţii tăinuite, în sfârşit eliberate din chingile istoriei. Şi din care nimeni nu poate alege ce e fals de ce e adevărat. Ariergarda cortegiului era alcătuită din trei elefanţi albi, de proporţii neobişnuite, despre care se spunea că ţinuseră până nu demult însuşi pământul pe umerii lor. Pe ceafa unuia se clătina un jilţ de aur gol, probabil destinat mie, mi-am zis, surprinzându-mi un zâmbet şolticar, acolo, în locul unde mă ţineam ascuns. Al doilea purta pe spate un enorm vas de ceramică albastră, din care ieşea, încolăcindu-se ca un şarpe boa nervos, căutându-şi aripile, spiritul. Spiritul meu, de bună seamă, dar care nu mă vedea, nu vedea pe nimeni, doar se înşuruba în albul lăptos al cerului. Şi în sfârşit, al treilea elefant legăna încet o placă de ardezie verde, având încrustaţi în centru propriii mei ochi, cu pleoapele coborâte, însă, aşa cum arătau, desigur, în clipa adormirii.

În spatele nobilelor animale ce păşeau graţios, ca nişte dansatoare hinduse, se înşirau marile categorii îndreptăţite să participe la ceremonie: războinicii în veşminte de luptă, înzăuaţi din cap până în picioare, preoţii în haine lungi, albe, cu poalele şi mânecile fluturând în vânt, vestalele, îmbrăcate în negru ca nişte păsări rău prevestitoare, ca bocitoarele casandriene, ducându-şi în faldurile robelor blestemele, un fel de însemne ale iadului.

În ceea ce mă priveşte, nu ştiam unde mă aflu, şi aceasta îmi dădea o secretă şi perversă bucurie egoistă. Lunga, impresionanta coloană înainta la pas, urmând cadenţa unei melodii apăsătoare, fără izvor anume, împrăştiind de-a lungul întregii văi o severă lamentaţie, o clamoare neinteligibilă. Şi pe măsură ce şirul avansa fără nicio grabă, de undeva din spate începeau să răzbată zgomote stridente şi răguşite, amortizate de depărtare sau de un consemn, şi să se înfiripe vedenia altor demonstranţi. Încet-încet am desluşit mulţimea dezordonată, totuşi ţinută de cineva în frâu, a animalelor preistorice, cu liniile lor disproporţionate, coşmareşti, de zburătoare răpitoare, de reptile şi mamuţi.

Ceremonialul nu avea, se pare, niciun program, nicio anume desfăşurare în timp şi spaţiu. Nu exista vreun indiciu asupra locului de unde vin aceşti actori de defilare, şi unde se duc. Nimeni nu părea să-i conducă.

Deodată, atenţia mi-a fost atrasă de ochii încastraţi pe panoul de ardezie verde, şi pe care nimeni altcineva nu-l lua în seamă. Începeau să palpite. Era o mişcare lăuntrică a globurilor sub pleoapele coborâte, închise ca nişte lespezi. Parcă se pregătea o deschidere, o eliberare şi o iluminare. Şi chiar după un scurt zbucium spastic, lespezile începură să se ridice, ca după un mormânt din care mortul învie. Atunci, în clipitele dintre ridicarea pleoapelor de pe ochii din panoplie, adică de pe ochii mei, şi trezire, am văzut prăbuşirea fastuosului ceremonial al trecerii prin tărâmul de noapte, generos, inventiv şi inspirat, conceput parcă de un mare regizor de spectacol artistic.

Tărâmul s-a spart dintr-odată, ceva de sub el înghiţind totul ca o gură hulpavă de căpcăun astral.

De data aceasta, grandioasa desfăşurare de figuraţie, ca o scenă a Scalei din Milano când joacă Nabucco, s-a transformat într-o lavă incandescentă de vulcan. S-a produs o revărsare de foc moale, înceată, dar necruţătoare, ce nu lăsa în urmă decât dâra cenuşiu-argintie a scrumului, ca semn că pe acolo trecuseră fantasmele.

Tărâmul s-a închis apoi, fiindcă la marginea lumii celeilalte, gata să se ivească, începeau să cânte cocoşii dimineţii.

FLORI ŞI OAMENI

Cobor dintr-o clădire înaltă, de la etajele superioare. Ba cu liftul, ba pe scări. Nu conştientizez unde am fost, la un for superior, bănuiesc. Ajung la parter, dar se vede treaba că n-am nimerit spre ieşirea centrală, ci spre una dosnică. Nu văd cum să ajung în stradă, decât, poate, sărind de pe acoperişul plat a ceva ce credeam că e garaj. Părăsesc această pistă. Pe o cale ocultă ajung, totuşi, în stradă, unde mă trezesc în compania unei perechi de vârsta a doua avansată. Rezulta că ne cunoaştem, dar nu evocam niciun trecut comun. Se părea că m-au invitat la ei acasă, dar nu în mod expres şi nici cu vreo motivaţie.

Intrăm în „locuinţă” direct din stradă, printr-o uşă ce nu dă într-un spaţiu de trecere, cum e normal. Suntem într-o odaie de dimensiune obişnuită, complet goală, având doar duşumele şi pereţi. M-am mirat cu voce tare cum se descurcă în condiţiile respective. M-au liniştit cu un cuvânt sau două, şi cu un zâmbet calm, convins. Din clipa aceea au început să apară însă şi alţi musafiri. La început doi sau trei şi un adolescent, acesta prezentat ca fiu al perechii, şi căruia îi lipsea un ochi. Cel bun părea zidit cu un fel de mortar întins şi în jur, pe obraz. La un moment dat, dintre invitaţi unul s-a apropiat de mine, cu o mină radioasă, încântat, supraamical. Mi-am dat seama că şi eu îl cunosc, fără să-l pot identifica. Parcă ne-am şi îmbrăţişat şi ne-am lovit cu palmele pe spate, cum fac prietenii vechi. Tot timpul cât am rămas acolo l-am văzut şi l-am simţit pe aproape. Apoi musafirii s-au înmulţit, majoritatea dând impresia că mă cunosc de mult (şi eu la fel). Mă stăpânea convingerea că am fost împreună cu ei în altă etapă a vieţii, sau în altă viaţă.

Pe nesimţite, încăperea s-a lărgit, ajungând la dimensiunea unui salon. Peretele din fund, acum îndepărtat, se învăluise într-un fel de ceaţă, prin care abia ghiceam o pictură murală. Încet-încet ceaţa s-a împrăştiat (poate fusese ceva pe ochii mei) şi acel perete din fund (ba chiar şi cei laterali) s-a dezvăluit în toată splendoarea pe care o bănuisem.

Era o operă picturală grandioasă, de o frumuseţe copleşitoare, cu un colorit armonios şi cu o viaţă tumultuoasă, ca a naturii – dar nu pământeană, paradisiacă. Uneori vedeam o enormă aglomerare florală (cu flori gigantice), alteori un ocean de trupuri în valuri. Gândul mă ducea la „Judecata de Apoi” a lui Michelangelo din Capela Sixtină, ce părea transplantată aici cu alt scop decât cel artistic sau religios. Dar de ce această glisare, de la explozia florală de corole şi buchete supradimensionate halucinant, la o panoramă umană cu puzderie de trupuri goale, desăvârşite în eleganţa liniilor lor vii? Mi se înfăţişa o viziune a genezei total diferită de cea a picturii renascentiste, de tragica naştere adamică urmată de păcatul originar şi alungarea din rai?

Prin vis, începeam să înţeleg ceva la care nu mă gândisem niciodată, şi anume că întâi au fost florile, ca etapă superioară a sublimării materiei, ca apogeu al frumosului în natură, şi apoi apariţia omului. Reieşea că omenirea se trage din această generoasă, risipitoare estetică siderală, mândră de ea însăşi, saturată de splendoare şi gata să acceadă la etapa fiinţei conştiente de sine? Opulenta speţă nouă, aşa cum o vedeam pe frescă, conţinea destinul contradictoriu al umanităţii? Este vorba de rai şi de iad, gândite de altfel şi de Michelangelo, dar nu distincte, separate, ca două lumi opuse, ci îmbinate, împletite strâns. Ca dualitatea magnifică şi nimicitoare a fericirii şi durerii. Sau ca date fundamentale ale stadiului de autodepăşire în care a ajuns firea universală.

Eram stăpânit de o emoţie puternică şi aceasta căpăta forţa unei solidarităţi organice cu fiinţele binecuvântate şi damnate ce palpitau în mulţimea aceea, prea puţin deosebită ca graţie a formelor şi culorilor de tabloul floral. Eram dintre ei, eram al lor, ca ei, şi îi înţelegeam frăţeşte, confundându-mă cu destinul lor prin admiraţie şi prin milă. Cum aş mai fi putut să urăsc vreodată acele fiinţe, să le duşmănesc, să le blestem, să îndrăznesc a le face cel mai mic rău?

Am numit în mintea mea ceea ce vedeam frescă a fraternităţii.

Musafirii se înmulţiseră, zeci de oameni foiau în jur, dar toată această mişcare lentă, foarte lentă se producea în tăcere, lăsând ca accentul interesului să cadă pe frescă – în ciuda faptului că invitaţii nu se arătau dornici s-o privească, eu fiind singurul captivat de splendoarea ei. Când mi-am dezlipit ochii de pe pereţi, am descoperit că în mijlocul salonului fusese aşezată o masă lungă din lemn masiv, sculptat, somptuos-medievală. Lipseau scaunele, iar pe masă nu era nimic. Mai erau prelungiri la capete, şi la unul din ele ne aflam înghesuiţi, eu şi „prietenul” exuberant pe care nu-l putusem identifica. Peretele din fund s-a învăluit din nou în ceaţă, şi atunci m-am trezit cu impresia că am asistat la un film, am citit o carte sau totul mi s-a povestit.

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Baletul fantasmelor”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la contul dvs. și pentru alte scopuri descrise în politică de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Categorii