Ore de dimineață

Ore de dimineaţă de Platon Pardau

1

Era şase fix şi Paul avu din nou senzaţia aceea neplăcută, pe care, de-o vreme, i-o producea discul vechiului orologiu din turnul bisericii protestante, ori de câte ori îl vedea sever împărţit în două de arătătoarele negre. Înaintând pe strada în pantă, către comitetul regional de partid, se gândea că astfel împărţită în două este viaţa lui. Că a ajuns la punctul în care viaţa lui s-a fracţionat în două părţi, egale poate, numite trecut şi viitor. Despre cea dintâi ştia totul, despre cea de-a doua nu ştia nimic, în această dimineaţă de toamnă când împlinise treizeci şi doi de ani. În afară de faptul că împlinise treizeci şi doi de ani (el dădea cuvântului înţelesul de umplere, de aglomerare), complet şi nu-i va mai împlini niciodată. În afară de faptul că aceşti treizeci şi doi de ani trecuţi se încăpăţânau să-i ascundă cum vor arăta viitorii treizeci şi doi. Senzaţia neplăcută îşi avea originea mai mult în punctul de cumpănă şi mai puţin în viaţa lui, din care o bună parte – cine ştie dacă nu cea mai bună parte? se întrebase adeseori în acest an 1958 – se încheiase. Nu era nemulţumit, nu, ci oarecum surprins de a constata că aşa se întâmplaseră lucrurile, că, deşi crezuse altfel, aparţinea întru totul, aidoma celorlalţi, acestui oraş agăţat pe pantele largi, dispuse în amfiteatru, ale dealurilor calcaroase, şi asemenea florilor şi pomilor, care crescuseră aici în spaţiul oblic, îşi menţinuse şi el poziţia verticală printr-un neştiut instinct secular. Se gândi, timp de câteva secunde, destul de imprecis însă, la această poziţie a lui chiar în momentul când urca panta, amestecând ideea că verticalitatea e o problemă de matematică şi sentimentul de a-şi vedea imaginea amplificată, proiectată ca pe un ecran galben pe caldarâmul pavat cu o piatră specială, rară, spre protejarea căreia se luase măsura interzicerii circulaţiei auto pe respectiva porţiune de drum.

Era umbra unui om tânăr care urca, împinsă de lumina soarelui apărut brusc pe marginea tăioasă a dealului dinspre răsărit. Îi făcu bine gândul că această umbră e a lui, drept care încetini pasul, apoi se opri, voind s-o imprime definitiv în caldarâmul preţios. „Sunt un vanitos”, îşi spuse după aceea, „nimic decât un vanitos. Un vanitos în vârstă de treizeci şi doi de ani care astăzi are fixată zi de audienţă. O zi în care merge să se roage, să se milogească. Un vanitos milog”.

Contrastul dintre termeni îi plăcu, şi se jucă puţin cu el, şoptind când un cuvânt, când celălalt. În ritmul acesta continuă să înainteze, în timp ce în urma lui soarele cuprinse tot oraşul al cărui punct de supremă altitudine era clădirea comitetului regional, sediul fostei prefecturi. Spre acest punct se îndrepta Paul, lovind dintr-odată energic cu blacheurile noi ale pantofilor caldarâmul, şi el parcă veşnic nou. Acum mărşăluia şi i se păru că nu paşii lui sunt cei care se aud, că, de fapt, e un alt mers, de demult, al altor oameni, al acelor oameni care rămăseseră în prima jumătate a vieţii lui în formă de cadran de metal cu rugina ascunsă după cele douăsprezece cifre romane, conform cărora se scurgea timpul. Mărşăluind, scăpă complet de senzaţia neplăcută, şi, de altfel, nici orologiul care arăta că trecuseră cinci minute după punctul de deplină verticalitate nu i-o mai amintea. Putea să intre în sala de aşteptare, care se deschidea numai după ora şase. Acum era după ora şase.

Ţâru, „tovarăşul cu probleme de poartă”, cum îl botezaseră în glumă pe portar activiştii mai mărunţi, îl urmărise, probabil, pe Paul, prin vreun vizor sfredelit în uşa masivă de stejar – adevărată poartă de fortăreaţă, cu partea inferioară îmbrăcată în plăci de aramă proaspăt lustruite, cu bare de fier forjat pe toată jumătatea de sus – fiindcă apăru în capul scărilor de la intrare, chiar în clipa când el atinsese cu vârful pantofului treapta cea dintâi.

– Tovarăşu’?

Întrebarea-satâr a lui Ţâru, invariabil valabilă pentru oricine nu era, prin profesie ori funcţie, un obişnuit al regiunii de partid. Pentru Ţâru, oamenii se împărţeau în cunoscuţi şi necunoscuţi. În prima categorie intrau superiorii lui sau toţi acei al căror cuvânt putea să aibă o oarecare influenţă în faţa superiorilor lui. Pentru aceştia nu exista întrebarea-satâr. Ea se referea la restul. Iar restul erau toţi acei care nu intrau în prima categorie. Restul erau acei pe care Ţâru nu trebuia să-i cunoască, indiferent dacă mai intraseră o dată sau de zeci de ori în sfera atribuţiilor lui. Paul urcase de multe ori treptele de marmoră roşietică ale comitetului regional, dar pentru Ţâru era un obligatoriu necunoscut.

– Tovarăşu’? rămase, de aceea, în aer întrebarea.

Paul, de jos, băgă mâna în buzunarul interior al vestonului şi scoase buletinul de identitate. I-l întinse fără să urce mai departe. Între ei erau cinci trepte pe care Ţâru le parcurse dus şi întors din două salturi uşoare, şi Paul avu impresia că omul semăna cu o maimuţă. „Nici nu e posibil să-l examinezi mai îndeaproape, că a şi dispărut în spatele uşii grele”, reflectă el, dându-şi seama că, deşi a fost de atâtea ori pe aici, într-adevăr niciodată nu l-a putut vedea bine pe Ţâru.

Timpul cât dură confruntarea, dincolo de uşă, a buletinului cu datele din registrul de audienţe îi dădu posibilitatea lui Paul să examineze clădirea regiunii, verticală la marginea drumului galben. O construcţie ce ţinea de neoclasicul austriac, cu două etaje străjuite de un donjon în stânga. Liniile de forţă fuseseră calculate ţinându-se seama de condiţia de pantă a reliefului, şi echilibrul general se realizase astfel dintr-o sumă de inegalităţi. Paul simţea efectiv împărţirea aceasta a greutăţii pe temelie, mai ales felul abil cum se difuza în clădire masa considerabilă a donjonului. De aceea, îi apăru şi mai evident adaosul pe care-l constituia sala de aşteptare pentru audienţe. „O încercare de înşelăciune e adaosul”, râse el în sine, intuind exact felul cum se realizase alungirea acoperişului, astfel ca dedesubt să mai încapă ceva, şi găselniţa de a amesteca ţiglele vechi cu cele noi, încât ansamblul să-şi păstreze, în continuare, atmosfera de lucru de demult.

Ţâru îl regăsi în starea asta de încântare, pe care numai o izbândă sigură i-o producea, şi se miră puţin, fără s-o mărturisească, de buna dispoziţie a acestui ins tânăr care se prezentase dis-de-dimineaţă la audienţă. Îi făcu semn să urce, şi, din nou, pe măsură ce Paul se apropia, treaptă după treaptă, îi cumpăni din ochi înălţimea, mai ales lungimea picioarelor i se păru neobişnuită şi îşi închipui că se străduiau să facă paşi mici, să prelungească durata escaladării acelui spaţiu oblic care-l despărţea de uşa enormă şi zăbrelită. Îşi imagină că Paul ar putea face un salt până la el ca să-l apuce de gât, şi, instinctiv, se trase la adăpost după uşă, însă era o impresie a lui, de om scund şi slab la trup, care-l făcea să exagereze puterea celor ce-l depăşeau ca statură. Paul era dintr-o sămânţă de oameni, de altfel, obişnuiţi în aceste locuri, oamenii locurilor respective de sute de ani, bine făcuţi, şi a căror putere Ţâru nu avea ocazia s-o evalueze exact, dată fiind poziţia lui de privitor din capul scărilor, loc de unde, fireşte, ceilalţi îi apăreau altfel, după cum, când se aflau la nivelul lui şi raporturile se schimbau, îl cuprindea teama nejustificată că cineva l-ar putea strivi.

Dar nimeni nu-l ameninţa, în realitate, şi acum Paul, după ce străbătu ultimele două trepte, se opri pe lucioasa platformă, tot din aceeaşi marmoră roşietică tăiată – o singură placă în mijlocul căreia, într-un loc anume scobit, se afla grătarul pentru şters încălţămintea. Întinse mâna spre clanţă, pregătindu-se chiar pentru efortul următor solicitat de împingerea masivei uşi, când avu, din nou, strania impresie că este privit din spate, că fiecare gest al lui constituie obiectul atenţiei unei mulţimi aflate acolo, la câţiva paşi, în strada pavată cu preţioasele pietre galbene. Atinse clanţa şi atunci acea impresie ajunse la un fel de paroxism, încât i se păru că aude uralele şi ovaţiile mulţimii, ceea ce-l făcu să se întoarcă brusc spre stradă.

Era în capul scărilor, cu spatele lipit de uşa puternică, a cărei senzaţie de soliditate îi pătrunse în corp, răspândindu-i-se în toţi nervii, precum masa donjonului în marea clădire de piatră cu două etaje în stil neoclasic austriac. „În acelaşi loc”, murmură Paul, „În acest loc, cu teamă şi emoţie, acum doisprezece ani…” Imaginea îi apăru deosebit de clară, ca şi cum ea era realitatea, şi dimineaţa de astăzi o ceţoasă amintire, dificil de intercalat în şirul unei vieţi. Imaginea lui, a liceanului cu şapca de elev în mâna stângă; şapca scrisă cu fir aurit, cu numele de voievod al liceului, îl stingherea, acum când îi venise rândul să vorbească în faţa mulţimii, adunată aici în întâmpinarea unui vestit personaj despre care, în anii războiului, adeseori auzise vorbindu-se în şoaptă. Personajul acela era lângă el, pe aceeaşi platformă de marmoră roşietică, devenită tribună improvizată, şi aştepta poate ceva extraordinar de la Paul, elevul şef de promoţie al liceului cu nume de voievod.

Făcu un pas înainte, trupul lui subţire îmbrăcat în albastru se detaşă de celelalte trupuri în negru, aflate pe platformă, îşi închipui că trebuie să fie foarte palid, lucru ce i se întâmpla în clipe de mare emoţie, şi se pregăti să-şi rostească spiciul dinainte alcătuit şi bine memorat. Avea să vorbească despre tineretul care, acum, de pe băncile şcolii, pleacă să zidească o ţară nouă, despre pluguri şi reconstrucţie, despre neamul lui de ţărani care duseseră pe umeri, şi la bine şi la rău, veacurile acestei ţări. Discursul, spusese directorul liceului, burtosul profesor de latină Păruş, era frumos, şi avea să facă bună impresie. Paul aproape deschisese gura să spună primul cuvânt, când i se întâmplă fenomenul acela ciudat care avea să se repete şi alte dăţi, şi se auzi, cu surprindere, începând:

„Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi…”

Versurile izbucniseră din el, nu începuse cu începutul, nu sfârşi cu sfârşitul, în tot acest timp se gândi la discursul cu migală pregătit şi regretă ratarea împrejurării când l-ar fi putut rosti, dar nu se putu opri decât după multe strofe:

„Va bea pân-în fund cupa, pân-va vrea s-o zdrobească.
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.”

Îl asculta o mulţime de peste cinci mii de oameni, în mare linişte, versurile cădeau peste capetele lor descoperite, peste aceşti oameni muncitori de la depoul C.F.R., de la abatoare, ţărani din împrejurimi, târgoveţi, elevi, masă compactă, încât nu se vedea nimic din pavajul preţios din piatră galbenă. Se opri, înspăimântat, dar aplauzele îi alungară clipa de cumpănă, se simţi bine şi-şi retrase trupul subţire, încă vibrând de emoţie, între trupurile celelalte care se aflau pe platforma de marmoră roşietică. Personajul important, care păruse a contempla mulţimea fără un gând precis, îl privi cu atenţie, şi – crezu Paul – cu un fel de complicitate ştrengărească, deşi între ei era o diferenţă de vârstă de mai bine de treizeci de ani.

– Hei, tovarăşu’, nu intri? se auzi, probabil prin tainicul vizor, glasul lui Ţâru, care făcu şi o timidă încercare de a trage spre el uşa ce se deschidea înăuntru.

Paul pătrunse repede în clădire, trecu pe lângă Ţâru care-i restitui buletinul de identitate şi-i arătă, în stânga, chenarul uşii de la sala de aşteptare pentru audienţe. Un patrulater alb, aproape confundându-se cu peretele, făcând unghi drept cu cel de-al doilea rând de uşi – largi, luminoase, numai sticlă – abia după care începea propriu-zis sediul regiunii. „Sala de aşteptare e situată între aceste două intrări, într-un fel de ţară a nimănui”, se amuză Paul, dar reamintindu-şi că făcuse remarca aceasta de multe ori, conchise că a început să repete, ceea ce-l nemulţumi puţin. Nu voia să repete. Încă nu voia. Asta explica multe din conduita lui, şi căutând trăsăturile liceanului de acum doisprezece ani, aici le aflai mai ales, în încăpăţânarea de a se şti în evoluţie, chiar dacă unitatea lui de măsură nu fusese întotdeauna în deplin acord cu a altora.

Se aşeză pe aceeaşi bancă de lemn, unde aştepta de obicei, în clipa când Ţâru întredeschise uşa spre a-i aminti că în sala de aşteptare fumatul e interzis. Ştia că fumatul e interzis, dar nu trădă că nu i se spune o noutate, după cum şi Ţâru ştia că Paul ştie, şi relaţia rămase aceeaşi, de indivizi care trec unul pe lângă altul, fiecare cu datoria lui fără a avea ceva comun. Ţâru se retrase, Paul întinse picioarele şi o vreme studie petele de vopsea, nu îndeajuns de bine curăţate, de pe pantalonii albaştri. Erau singurii lui pantaloni mai buni, cu care se ducea uneori, în cazul controalelor, şi la atelier, după cum pantofii, deşi cu râvnă lustruiţi, dovedeau că-şi fac, de îndelungă bună sau rea vreme, serviciul. De altfel, în dulapul de lemn din camera în care locuia, pantalonii şi pantofii se mai învecinau doar cu vestonul – îl purta acum – tot albastru, dar provenind de la un alt şi defunct costum – şi două cravate, din care una, roşie, lată, produsese acel nod cât pumnul asupra căruia bărbia puternică, pătrată, a lui Paul nu avea un îndeajuns de minimalizator efect. Întinse, deci, lungile lui picioare, urmărind, pe pantalonul albastru, contururile petelor de vopsea, apoi îşi examină mâinile, mari, cu degetele osoase a căror piele îşi pierduse luciul stins, obişnuit, din cauza repetatelor spălări cu benzină. Şi hainele şi mâinile îi arătau profesia de zugrav. Zugrăvea lozinci şi panouri în atelierul cooperativei meşteşugăreşti „Măgura nouă”. Cum pe peretele de lângă uşă, cu totul nepotrivită în acel cadru, era atârnată, cu un şnur violet, o oglindă de vreo treizeci de centimetri pătraţi, îşi reflectă, un minut după aceea, în spaţiul de sticlă, obrazul bine bărbierit, constată că ochii, mari, alungiţi puţin, încă îi strălucesc sub sprâncenele groase şi îmbinate. „Nu sunt un învins”, îşi sfârşi el examenul fizionomiei, după care se afundă în cercetarea din ochi a sălii de aşteptare. O banală încăpere, pereţi cu „soclu” cafeniu ca în gări, bănci de lemn, fără spătar, puse anume pe lângă pereţi, încât spaţiul din mijloc să rămână gol şi camera să pară mai mare, ori aranjate astfel de femeile de serviciu care, desigur, printre băncile împrăştiate în toată sala, ar fi măturat mai anevoie.