ADAM. Primăvara

ADAM – Primăvara de Alcaz

PROLOG Înainte de jocuri
1.

Rezemat de un stâlp al infinitului, priveam mica planetă, zisă „albastră”, căreia savanţii îi spun „Terra”.

– Tu ţii neapărat să te duci din nou, acolo jos?

Era prietenul meu Jim, nume pe care-l păstrase de la ultima sa trecere pe pământ. Şi el se uita la minuscula minge albastră – ea iradiază într-adevăr culoarea asta – care se învârtea lent în jurul axei sale, înclinată într-o parte.

– Da, i-am răspuns.
– Dar nu e mult de când te-ai întors!
– Aşa e, dar nu am terminat ce aveam de făcut.
– Lasă şi altora!
– Am fost învăţat să duc până la capăt ceea ce încep.

Jim mă privi cu ironie şi continuă:
– Tare naiv ai rămas! Tu mai crezi că locuitorii de acolo apreciază ceea ce faci tu?
– Nu ştiu. Dar eu vreau să am conştiinţa liniştită.
– Conştiinţa… conştiinţa! Mai bine păstreaz-o pentru altă viaţă.
– Unde?
– În altă parte!… Priveşte în jur! Sunt milioane – dacă nu chiar miliarde! – de planete, care poate vor aprecia ce faci tu!… Care şi-au construit o societate cu oameni care se înţeleg între ei, care se respectă reciproc, care se ajută unii pe alţii, care au aceleaşi obiective, aceleaşi…
– … vieţi banale! Trebuie să fie extrem de plicticos!
– Oamenii aştia se iubesc între ei!
– Vezi tu, Jim, tocmai de asta nu sunt de suportat!… Să umpli o planetă întreagă cu călugări?… Brrr!… Şi pe Terra găseşti iubirea, dar acolo mai există şi contrariul ei – ura! Asta-i caracterizează pe pământenii ăştia: contrastele dintre ei! Orice pozitiv are şi opusul lui, negativul! Inteligenţa are prostia, frumosul-urâtul, virtutea-viciul, pudoarea-cinismul, puritatea-corupţia, modestia-vanitatea…
– Ajunge!… Ştiu toate astea, dar nu uita că pământenii tăi au inventat războiul, ura… nu dintre doi oameni, ci dintre două popoare… sau chiar mai multe!… Sunt inventivi, recunosc, dar toate invenţiile lor au fost transformate în arme ucigătoare, cu care să se distrugă între ei!
– Sunt de-acum prea mulţi!
– De când îi frecventezi, ai devenit şi tu cinic?
– Ai dreptate! Mă scuz…

Jim făcu o pauză, apoi reveni la ideile lui:
– Deci, dacă înţeleg bine, nu te atrag alte planete?
– Jim, dragul meu prieten, decizia mea e luată de mai multă vreme… Dar, tu ştii, ca şi mine – este oare decizia mea?… Nu-i cumva transmisă, impusă?… Nu am habar, dar acum nu mai contează… este decizia mea şi mă pregătesc s-o realizez.
– Ai să-mi lipseşti!
– Şi tu mie.
– Nu sta prea mult.
– Ştii bine că asta nu depinde de noi… Şi, încă ceva – ai să te miri –, dar mi-am şi ales viitorii mei părinţi!
– Nu!
– Da! Cu toată diferenţa dintre ei, i-am găsit pe placul meu!

2.

El, viitorul meu tată – aş putea să-l numesc chiar aşa– este un bonom de treizeci şi şase de ani, nu deosebit de inteligent, dar echilibrat, muncitor, statornic, dar poate cam prea serios.

A văzut lumina zilei în 1889, într-un sat din Oltenia, la câţiva kilometri de Craiova. Al treilea băiat dintr-o serie de opt, el şi-a dat seama, atunci când a început să gândească singur, că munca pământului nu era marea lui pasiune. Şi i-a spus asta tatălui său, care a ridicat din umeri şi i-a răspuns:
– Şi ce vrei să faci? Dacă visezi studii şi carieră de conţopist, află că nu am banii pentru aşa ceva.
– Ştiu. Vreau să merg la oraş, asta-i tot.
– Du-te, eşti liber!

Răspunsul era neobişnuit, pentru că, de obicei, şeful familiei îşi trimitea copiii la un patron contra unei retribuţii pe care el o încasa, mai mult sau mai puţin regulat, pe baza unei înţelegeri tacite. Bunicul meu – ca să-i zic aşa – cunoştea regula, ca majoritatea ţăranilor, şi ar fi trebuit să o urmeze. El, însă, era mulţumit să vadă plecat unul din copiii săi, pentru că, astfel, avea o gură mai puţin de hrănit, într-o familie atât de numeroasă.

Dezlegat prin această binecuvântare şi încărcat cu o boccea în careuri roşii şi negre, în care mama lui i-a pus o plăcintă şi câţiva firfirici, viitorul meu tată şi-a părăsit satul natal, pe care nu l-a mai revăzut niciodată. Pe drum, când avea norocul să întâlnească un suflet caritabil, se urca într-o căruţă care-l ducea până la satul următor, de unde îşi continua, pe jos, drumul spre viitor. După vreo opt ore, şi-a atins ţinta dorită: mahalele Craiovei. N-avea încă zece ani.

Vărul tatălui său deţinea, lângă piaţa mare, o cârciumă ordinară, unde servea, pentru câteva parale, o supă transparentă, împodobită de trei foi de varză, şi apoi, două chiftele ce pluteau într-un sos roz, zis de roşii. Acest meniu, acelaşi în fiecare zi, era însoţit de un cocoloş de mămăligă şi de un ulcior cu vin roşu „din producţia casei”, diluat din plin de către patron.

Acesta îl măsură, din cap până-n picioare, pe băieţaşul venit şi-i aruncă, hotărât:
– Eşti prea mic pentru treaba de la noi!
– Puneţi-mă la încercare!

Şi încercări a avut! Să taie lemnele şi să aprindă focul la bucătărie, să aducă din piaţă legumele pe care trebuia să le cureţe, carnea pe care trebuia s-o toace şi vinul pe care trebuia să-l taie cu apă, să măture sala şi să răspândească rumeguşul peste tot, să plimbe cei doi copii ai patroanei şi Dumnezeu ştie ce mai făcea încă.

Bineînţeles, nu câştiga nici o para, pentru că era găzduit – în grajd –, hrănit – cu resturile de la clienţi – şi beneficia de „ucenicie”.

După câteva luni de calvar, el a părăsit, fără nici un cuvânt, taverna rudei sale îndepărtate şi s-a aventurat în altă activitate, pe care n-a mai abandonat-o decât la moartea lui. Un postăvar, instalat în stada comercianţilor, în centrul oraşului, impresionat de mizeria în care viitorul meu tată se zbătea, l-a angajat ca băiat de prăvălie, cu un mic salariu, o cameră la mansardă şi o masă decentă.

Şi astfel, a reuşit să facă primii paşi în secolul douăzeci, cu optimism şi încredere, avansând într-o meserie care-l pasiona, sub ochiul binevoitor şi încurajator al patronului său. De multă vreme înlocuise zdrenţele murdare de la cârciumă cu un costum din lână albastră, în care se vedea, când se admira în oglindă, cu cel puţin un sfert de metru mai înalt.

După cinci ani, devenise mâna dreaptă a protectorului său, care-i încredinţase conducerea prăvăliei. Bătrânul părăsea din ce în ce mai rar fotoliul lui de la etaj, de unde privea mulţimea, şi se topea văzând cu ochii, de o boală pe care vracii nu reuşeau s-o stăpânească.

Moartea lui îl afectă profund pe viitorul meu tată, mai mult chiar decât a unuia din fraţii săi, ca urmare a unei încăierări de la o nuntă sătească. El a constatat, cu această ocazie, că desprinzându-se de interesele materiale care-l legaseră de familia lui şi construindu-şi singur independenţa, se eliberase şi de legăturile sentimentale şi de familie.

Magazinul de textile a fost vândut de către moştenitorii patronului său, care locuiau în Bucureşti, şi transformat în restaurant, activitate pe care viitorul meu tată o detesta, după experienţa lui nefericită. Cu puţinii bani pe care-i strânsese şi cu scrisorile de recomandare pe care binefăcătorul lui avusese grijă să le pregătească înainte de moarte, tânărul meu viitor tată se avântă la cucerirea capitalei.

3.
– Văd că eşti bine informat despre viaţa viitorilor tăi părinţi, râse Jim, de lângă mine.
– Bineînţeles. Am avut acces la fişierul muritorilor.
– Şi pentru viitor?
– Nimic. Tu ştii prea bine că este interzisă cunoaşterea viitorului celor care urmează să coboare pe această planet.