Zilele şi umbra mea. Volumul 2

Zilele şi umbra mea. Volumul 2 de Traian Chelariu

PARIS
29 August 1933

Aştept de o săptămână o scrisoare de acasă. Probabil s-a pierdut. Azi mi-au sosit numai câteva foiletoane din „Glasul Bucovinei” în care Iulian Vesper vorbeşte despre Cartea de Iconar a lui M. Streinul, M. Streinul despre cărţile Învolburări de Aspazia Munte şi Rod de Teofil Lianu, iar Nicolae S. Ursu despre Generaţie1:

* * *

Foiletonul „Glasului Bucovinei” a publicat până-n prezent foarte multe rânduri bune, frumoase şi necesare vieţii culturale bucovinene. Sunt şi foarte multe puerilităţi. E însă normal să fie aşa. Oricât de criticată de anumiţi funcţionari de administraţie ai culturii româneşti din Bucovina, activitatea tinerilor grupaţi în jurul domnului Nistor e deocamdată singura activitate articolă în nordul ţării. Din frământarea actuală va izbucni în curând un rezultat pozitiv şi tuturora vizibil. Dar până se arată puterea flăcărilor mari, iese mult fum şi multe scântei mărunte se sting în întunericul lui. Un lucru le lipseşte iconariştilor deocamdată: spiritul autocritic. La urma urmelor, însă, poate fi chiar un bine: Opera neisprăvită nu poate fi criticată – de aceea ferice de autorul care trece instinctiv peste greutăţi.

M-am gândit mult şi cred că „editura” cea mai potrivită pentru volumul de versuri ce-l pregătesc e „Glasul Bucovinei”, iar colecţia cea mai bună e colecţia Iconar. Sunt bucovinean şi locul de debut (cel mai indicat loc pentru un bucovinean) este Bucovina.

* * *

Lucrarea cu care am rămas până astăzi dator Şcolii va fi itinerar de disciplinare interioară pentru mine. Luna septembrie o voi dedica exclusiv redactării tezei, iar octombrie, transcrierii ei definitive şi redactării unui cât de puţin, dar bun material pentru ultimul număr al „Junimii Literare” pe 1933.

* * *

Mi-a venit cu poşta de seară veste de acasă: totul e bine.

* * *

De ce ne revelează o altă realitate muzica în momentul când ne deşteptăm? Să fie somnul a toate stăpânitor, să fie muzica trezire? Nu ştii nimic, auzi numai, tot sufletul ţi-i auz şi totul e muzică pentru acest auz însetat după eterna armonie a trecerii tuturor emoţiilor… Esenţa muzicii am înţeles-o numai în comparaţie cu intuiţia deplină, deşi de prea scurtă durată, din clipele deşteptărilor mele, atunci când o singură notă avea sens pentru sufletul meu şi când melodia îmi fericea nedumerirea că mai exist.
De-aş putea trăi un an de pură deşteptare în muzică, aş renunţa la restul zilelor.

* * *

Eu sunt un om care nu poate suporta stările anormale chiar şi atunci când eu le-am pricinuit. Când mă supăr pe cineva, tot eu simt mai întâi nevoia de împăcare, de aceea, nu pot fi nicicând ranchiunos şi nicicând nu pot urî pe cineva decât numai atâta timp cât mă urăşte şi acel cineva. Nu consider drept lipsă de atitudine nerectilinie acest fel de a fi al meu, dimpotrivă, mă simt foarte rectiliniar în chestiuni de dispută şi obiectiv; dar odată ce am stricat un echilibru, nu-mi aflu liniştea până nu-l restabilesc.
P.S. Şi totuşi, toţi cunoscuţii mă ţin de om dârz, violent, brutal, după cum li se pare în momentul când le spun verde-n faţă ce gândesc despre ei.

30 AUGUST 1933

Ideologii care jertfesc materialul uman numai ca să rezolve probleme sociologice greşesc la fel ca şi inchizitorii care ucideau trupul celor inculpaţi de erezie numai ca să fie mântuit sufletul. Teoria rămâne totdeauna teorie în domeniul vast al realităţilor sociale, fie şi cât de complex şi subtil elaborată, fiindcă teoria e sistem rigid, iar societatea umană, organism viu şi evolutiv. Datoria sociologului este ca şi datoria medicului: să prevină maladiile şi să vindece anomaliile aşa cum cer ele să fie prevenite şi vindecate şi nu aşa cum socoate medicina şi sociologia. Să nu se uite că medicina a fost multă vreme ocultism, iar sociologia, obscurantism. Care minte omenească cinstită mai poate afirma că numai medicina şi numai sociologia au dreptate, iar organismul individual şi societatea vie nu o au?!

E nebunie din cele mai diabolice visul utopic al unui perfect echilibru psiho-fizic al organismului individual şi social. Omul este mers înainte şi societatea e tot mers înainte. Îmi vine să cred că mai mult rău au adus în lume doctrinele utopice despre raiul pe pământ, decât bănuiesc autorii lor. Până şi divina învăţătură a lui Iisus a fost invocată drept justificare a multor crime odioase.

Ceea ce importă este ca fiecare om să primească o educaţie cinstită şi de cinste, ca să-şi facă datoria faţă de sine însuşi mai întâi şi faţă de aproapele său în rândul al doilea şi să aibă încrederea că aproapele său procedează la fel; şi ceea ce importă e realizarea unui control juridic (nu politic social!!!, căci politicul presupune state diferite şi socialul clase diferite!!!); ceea ce importă e, deci, şi realizarea unui control juridic tot aşa de cinstit al raportului dintre om şi om şi nu dintre societate şi societate (căci raportul dintre om şi om e singurul primordial şi natural şi, singurul care poate duce la egalitatea, la libertatea şi deci, şi la fraternitatea umană, pe când raporturile dintre societate şi societate duc la robirea individului şi desconsiderarea lui ca vietate cu scop în sine; societăţile sunt cu adevărat egoiste, nu individul, căci individul e egoist în mod biologic, pe când „viaţa” societăţilor e mecanism). (S-ar putea spune că raiul a existat pe pământ cât timp omenirea nu era decât Adam; cu Eva, a început dualismul, deci şi îndoiala, iar cu Cain şi Abel, societatea.)

* * *

Societăţile mai au marele păcat originar că nu ştiu să moară la timp şi ucid, astfel, individul.

* * *

Organizarea socială, cum o înţeleg eu, e organizare a cinstei individuale şi cultură a cinstei individuale.

* * *

O vizită la femeia care o ajută pe Madame Cartéron la facerea ordinii în camere. Bărbatul ei e croitor de cămăşi şi e dispus să-mi facă o comandă. Oameni foarte cumsecade şi foarte activi amândoi. Au reuşit să-şi înjghebe o frumoasă vilă. Peste tot curăţenie şi bun-gust în aranjare. Cu cât mai puţin civilizat este lucrătorul nostru! Desigur că nici Franţa nu e scutită de mizerie, dar familia aceasta de croitor şi menajeră şi un băiat de vreo 16 ani care învaţă la un dentist e model. Părinţii mei sunt exact la fel. Cât de mult îşi complică alţii viaţa! Familia aceasta îţi dă mult de gândit, ca un poem frumos. Ce importanţă are ortografia greşită a numelui vilei lor. „Sam Suffit”, îmi spun ei, însemnează că le ajunge atâta cât au.

* * *

Am mai reluat materialul de versuri destinat volumului. Treizeci şi opt de poezii le cred publicabile, îmi mai rămân de refăcut şi de purificat nouă, iar trei trebuie să le mai scriu ca să ating cifra rotundă de cincizeci. Am eliminat ca definitiv nepublicabile douăzeci de poezii. Dacă a cincea parte din ele vor merita atenţia cititorului critic, voi fi pe deplin satisfăcut; la urma urmelor, nu-mi pun nicio speranţă în acest prim volum devenit inevitabil.

* * *

Voi rămâne, cred, la titlul vechi de Exod, deşi îmi place Ieşire din anotimp, spre exemplu. Exod, însă, spune cam acelaşi lucru şi are avantajul titlurilor scurte.

* * *