Turnul colței – între vreme și veșnicie

20,70 lei

Turnul colţei – între vreme şi veşnicie (eBook) – Emil Raţiu

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065945432 Categorie: Autor: Anul apariției: 2017 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

La fel ca și precedentele romane ale lui Emil Rațiu – reactualizări ale marilor noastre mituri – romanul „Turnul colței…” are o temă majoră, anume existența problematică a omului ca ființă situată între timp și eternitate, între clipă și veșnicie. Dilema majoră a vieții este îndoita față a realității, percepută prin simțuri ca eternă trecere și fragmentare în lucruri, în timp ce prin cuget – prin filosofia eleată a lui Parmenide, Pitagora, Platon și a altora – ea este unitate veșnică a Ființei, trecerea fiind doar o iluzie a simțurilor noastre. Omul este prins la mijloc, între vreme și veșnicie, o soartă puțin de invidiat…

Această existență a omului între clipă și veșnicie, în permanentă confruntare cu eternitatea, este nodul central al ontologiei, reflectată în romanul de față prin eroii acestuia, începând cu dascălul de la Academia de la Sfântul Sava, Mihai Ciuboțel, cu ipostazele sale, adevărate „avataruri”, care sintetizează contrariile, ajungând până în timpurile noastre (secolul XXI), definite ale neo-fanariotismului și ale supușeniei servile la noi centre de putere.

Romanul străbate prin eroii săi trei sute de ani de istorie, de la Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu la Eminescu până în vremurile noastre, încheindu-se cu optimism și mărturisind, în ciuda tuturor greutăților, credința în victoria finală a luminii și adevărului neamului românesc.

Turnul colţei – între vreme şi veşnicie de Emil Raţiu

Partea I

Capitolul I
ZBUCIUM

La anul de la Hristos 1714 se lăsase o iarnă grea peste ţară şi ogoarele erau acoperite de o neauă bogată care troienise drumurile şi însingurase multe aşezări, rămase pradă lupilor care ieşiseră din păduri; închişi în casele lor, oamenii aşteptau însă îndestulaţi curgerea vremii, fiindcă ţara era bogată, hambarele troienite erau pline şi focul nu se stingea în vetre. Şi iată că în luna lui martie începu a sufla austrul, topind zăpezile, pe pământul mustind de apă, iar în poienele mai însorite apărură primii ghiocei, soli ai primăverii, aducând bucurie în inimi.

În oraş în Bucureşti, iarna troienise uliţele şi crivăţul suflase la fel de sălbatic, dar oamenii nu fuseseră însinguraţi, îşi deschiseseră mai degrabă drum rânind zăpada de pe uliţe şi mişcându-se de la unii la alţii. Era în cel de-al 26-lea an de domnie al slăvitului Domn Io Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod şi ţara era bogată şi în pace. Bucatele ca şi băutura erau lesne, meşteşugarii şi neguţătorii veneau de departe în vestitul târg al Bucureştilor, ba unii rămâneau, îşi deschideau bolte şi ieşise zicala „Dâmboviţă apă dulce, Cine bea nu se mai duce…”…

Boltele de pe Uliţa mare erau pline de ţesături aduse din depărtări, de stofe fine din Flandra, de brocaturi scumpe din Siria, şi fel de fel de alte mărfuri cilibii pentru boieri şi jupânesele lor, pe lângă şiacul şi dimia din ţară, pentru târgoveţi şi oamenii mai de rând. Zidarii lucraseră spornic şi oraşul se schimbase în acei ani, se mărise, Domnul Brâncoveanu cumpărase moşia văduvei lui Mogoş şi deschisese cale către palatul mare ce zidise pe moşie departe în afară de Bucureşti, clădind cu bârne Podul Mogoşoaiei, iar la începutul podului, unde acesta se unea cu Uliţa mare, pe care se aşezaseră negustorii lipscani, clădise pe locurile agăi Bălăceanu, în inima Bucureştiului, lângă biserica Jurământului, han mare şi minunat, cu zid împrejmuitor de cetate, ca acel al unchiului său, răposatul şi vrednicul de pomenire Şerban Voievod, chemat hanul Constantin. În crucea târgului, aproape de Curtea domnească, Domnul ridicase biserica Sfântul Gheorghe Nou, iar aproape de aceasta, spătarul Mihai Cantacuzino, rudă cu Măria sa dinspre mumă, înălţase, la întoarcerea de la mânăstirea Sfânta Ecaterina de la Sinai, din ţara Eghipetului, şi din alte locuri depărtate pe unde colindase, mânăstire cu bolniţă nouă şi mare în Bucureşti, cum nu se mai pomenise, pe locurile Colţei şi tot acolo, ridicase, cu arhitect şi soldaţi şvezi, turn foarte înalt, întrecându-l pe cel de la Bărăţie, cum nu se mai văzuse nici acesta. Iarna oprise lucrările, la fel ca la un stup roitor de albine vrednice şi acum, odată cu primăvara, ele ar fi urmat în alte locuri, căci turnul de la Colţea, cu cele trei caturi ale sale era deja isprăvit, numai pisania mai lipsea de pus. Acolo, la picioarele turnului, într-o chilie din pimniţa sa, trăia o broască ţestoasă mare, de mare cu apă sărată, aflându-şi adăpost în Bucureşti, adusă de un negustor grec, de departe, tocmai de la Pireu (Alexandria). Împreună cu dascălul Mihai Ciuboţel, venit de pe valea Vedei, ea fusese acolo prima locuitoare a noului turn. Dascălul privea din cămara sa, de la înălţime, departe peste oraş, minunat de privelişte, se uita şi la neaua care se topea, la pământul reavăn în care căutătura sa ageră zărea primele fire de iarbă. Un alt an, o altă primăvară, îşi zicea, cuprins la început de primăvară ca de un alean al trecerii timpului, deşi era om tânăr. Îi veneau în minte, şi pentru că privea către Şcoala, Academia Domnească de la Sfântul Sava de peste drum, şi poate şi din alte pricini, de el ştiute, stihurile despre zădărnicia omenească, despre Viaţa lumii, ale logofătului de la Moldova, Miron Costin…. „A lumii cântă cu jale cumplită viiaţa, Cu griji şi primejdii, cum este şi aţa, Prea subţire şi în scurtă vreme trăitoare, O, lume hicleană, lume înşelătoare, Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; cele ce trec nu mai vin, nici să întorcu iară, Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată, Fug vremile ca umbra şi nicio poartă A le opri nu poate… Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere… Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere?”…

Dascălul trecuse de curând printr-o mare turburare. Cu puţine săptămâni în urmă, la adăpostul întunericului unei seri lungi de iarnă, venise la dânsul în chilie, o rudă a sa, cerându-i să-l ascundă. Vai… Turburat poate de pofta de stăpânire, nesăţios, el îşi ucisese într-o ceartă de hotar, pentru păşune de vite, pe frăţine-su… După ce-şi mărturisese păcatul preotului, acum venea desnădăjduit la ruda sa, grămăticul Mihai, să-i afle scăpare, căci Pravila cea mare, zisă şi Îndreptarea legii, de la Matei Vodă Basarab, hotăra pentru această nelegiuire spânzurătoarea. – Du-te şi te predă la stăpânire, îi zise întru început grămăticul, încrâncenat de fapta ce făptuise văru-su. Căci avea un suflet drept, lucru nu de obşte la oameni, dascălul Mihai. Dar apoi, îndurerat de povestirea vărului său îndepărtat, Vasile, cum că nu voise să ucidă şi se căia adânc de cum se întâmplaseră lucrurile, zicând că numai se apărase de frate-su mânios din cale afară, mai se îmbună şi-l adăposti la dânsul în chilie, ba se gândi a doua zi să-l trimită în mahalaua Icoanei, la biserica Icoanei, unde locuise cândva jupânul Teodor Corbea, om foarte pedepsit (învăţat), unde era o colonie de ungureni, ca să-l treacă hotarul, în Ţara ungurească. A doua zi pe seară, la adăpostul întunericului, într-o sanie, acesta merse la biserica Icoanei şi acolo găsi nişte oameni din părţile Ardealului, care se înţeleseră să-l ia cu dânşii la Braşov, căci erau din acele părţi şi tocmai plecau iarna la casele lor. Aflase apoi, grămăticul Mihai, de la unul dintre oameni, că vărul său de departe, fusese oprit la hotar în ţinutul Săcuieni şi trimis sub pază la isprăvnicie. Mai multe nu ştiuse nimeni, dar văru-su nu se mai întorsese şi Mihai grămăticul era sigur în sine-şi că vărul său depărtat fusese poprit de stăpânire şi osândit. Rămăsese de la dânsul, o legătură de pânză aspră cu o cutie de lemn înăuntru, pe care grămăticul nu o deschise, pe care i-o lăsase ca odor de mare preţ, pe care nu o putea duce în călătoria primejdioasă ce făcea. Oftă adânc din rărunchi dascălul, gândind la păcatele lumii…

Ce era moartea pe care omul o dădea? se întrebă. Ca văru-su, şi atâţia alţii, de pildă? De unde se născuse răutatea pe lume? Fusese omul, dintru început, născut rău? Şi de ce? Se întrebă iar, a suta, a mia oară, poate. Era tare ispitit de taina aceasta, căci cugeta că deslegată, ea ar fi întors lumea la Dumnezeu, ca înainte de păcat, şi pe Dumnezeu l-ar fi adus înapoi, pe pământ, ca odată demult, când însoţit de Sfântul Petru, colinda prin lume. Şi dascălul Mihai ar fi vrut s-o dezlege taina, ca să întoarne dreptatea şi pe Dumnezeu. Ce se întâmpla pe lume? Exista un cuvânt, aşa cum citise în cărţile filosoficeşti şi cum citise într-o carte pe lătineşte, a unui negustor din Lipsca, care voia să preschimbe plumbul în aur, şi totul atârna de acel cuvânt? Era sigur că atârna de un cuvânt, căci şi Dumnezeu crease lumea cu numai cuvântul. Dar care era cuvântul? Se întrebă desnădăjduit de a nu-l putea afla. Căci era o limbă sacră, care ar fi întors omul la starea adamitică din rai, dinainte de păcat, îşi zice convins, care ar fi întors şi dragostea care se pierduse şi dispăruse din lume, ar fi întors-o din nou între oameni. Aşa cum materia proastă avea înăuntru esenţa tainică pentru a ajunge la aur, avea şi omul căzut în păcat, esenţa tainică, sâmburele de lumină în el, pentru a ajunge, curăţat de mâl, la esenţa tainică, nevăzută, sâmburele de lumină din Edenul pe care-l pierduse prin păcat, şi prin acel cuvânt l-ar fi regăsit?

Ce nu ar fi dat ca să o afle acea taină care zăcea în cuvânt… Nu era aceasta „apa vie” a vieţii? Privi din turn, între cer şi pământ, pe fereastra chiliei, la stelele care îşi aprinseseră luminile şi gândi la o nuntă cu Firea, în care sufletul, esenţa, sâmburele de lumină din om, se reuneşte cu lumina din afară, a stelelor, aşa cum în experienţele magilor care schimbă plumbul în aur, metalul prost, ordinar, se uneşte cu strălucirea veşnică a stelelor… Atunci, ca într-o nuntă cu Firea, toate însuşirile se reunesc iar cu substanţa, cu fiinţarea veşnică, care este Dumnezeu.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Turnul colței – între vreme și veșnicie”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii