O sută şi una de poezii de Gellu Naum

Gellu Naum, poetul care a făcut parte din grupul suprarealist român constituit în 1941 alături de Dolfi Trost, Paul Păun, Virgil Teodorescu și Nadine Krainik, a beneficiat de o receptare critică în valuri, în funcție de epoca și regimurile politice pe care le-a traversat, de volumele publicate și de schimbările de structură produse odată cu acestea.

Debutul în volum, în 1936, cu „Drumețul incendiar”, și itinerariul parcurs până la ultimul, „Calea Șearpelui”, publicat postum în 2002, stau mărturie pentru formula poetică a unui scriitor care s-a situat uneori în răspăr cu discursul cultural al vremii și a topit într-o poetică originală elemente de avangardă. Privită ca un ansamblu, opera lui Naum este o rețea interconectată care, odată capturând atenția cititorului, nu o mai eliberează, forțând-o mereu să se mențină în alertă, chiar dacă asta înseamnă trăirea unor stări deloc confortabile. Poezia lui Naum nu este una comodă, cu chei de interpretare la îndemână, însă deliciile lecturii aprofundate fac din ea una dintre cele mai solide construcții poetice.

Poetica lui Gellu Naum își păstrează prospețimea cu fiecare nouă lectură, oferind de fiecare dată o altă ipostază, interconectând spațiile și memoria, antrenând cititorul într-o corespondență complicată cu lumea. În volumul „Discurs către pietre”, ipostaza de călăuză în lumea cuvintelor este explicit asumată și definește relația poet – cititor: „Faptele trăite obligau la o nouă lectură în cuvinte” („Călăuza rătăcită”), ceea ce și propune prezentul volum.