Băieții lunatici

Încă din depărtare, înainte ca trăsăturile feței ei să devină distincte, îi recunoscu silueta, mersul grațios. Venind spre el, deși fără doar și poate îl recunoscuse și ea, nu se grăbea. Când fură față în față, ea stătu nemișcată înaintea lui, cu capul ușor înclinat, ațintindu-l cu o privire în care conviețuiau în bună armonie mirarea vagă, plăcerea revederii și reproșul:
– Cum de ești calm, Laurian? Mai poți să fii calm după tot ce s–a–ntâmplat?
Erau mai puțin întrebări, cât mai degrabă constatări de–ale ei, fugitive. Pentru Laurian nu era clar de ce, dintre toate, calmul lui era pentru ea o surpriză, când pentru el, calmul nici nu era starea sa de spirit dominantă. Laura își coborî privirea spre servieta pe care el o ținea în mână.
– Așa de puține lucruri ți–ai luat?
– Nu sunt lucruri, sunt bani.
– Bani? repetă ea surprinsă. Umbli cu o servietă plină cu bani în pustietatea asta? Nu ți–e frică de răufăcători?
Laurian privi distrat în jur.
Magazinele gării aveau, toate, storurile coborâte, definitiv coborâte, iar parte din ele erau lipite cu afișe de avertizare, învechite și mâzgălite. Drept în față, la o oarecare distanță, la capetele de peron, pufăiau rar locomotivele și, ceva mai încolo, fâsâia leneș aburul sub vagoane.