O sută și una de poezii de Adrian Popescu

Adrian Popescu este un poet al dublului în expresia fizică şi lirică a căruia fiecare atribut e secondat îndeaproape de opusul său. Divizat şi întreg, ezitant şi plin de tării, rotund şi impar, cum singur se defineşte, presimte violenţa purităţii, îngemănarea picăturii de sânge cu stropul de rouă, cruzimea blândeţii, stranietatea lucrurilor simple, taina axiomelor existenţiale, cu o permanentă pendulare între ispită şi dorinţă de puritate. Înfiorarea colorează goethean expediţiile interioare ale poetului, care-şi redescoperă aliaţi suavi, precum zmeura-regină, în stare, cândva, să „descuie cămara cu miresme vechi / A întunericului”. Seninătatea rămâne armura poetului în amurg: „un fel de armură în care intru / când merg să-mi conduc prietenii / până pe buza mormântului.” Trupul şi sufletul alcătuiesc de-acum „o pereche cam bizară”. Între ele, poetul, cutremurat de o blândă, stăruitoare restrişte, se lasă în voia ultimei obsesii, cea a „frumuseţii invizibile” şi a unor prefăcute tăceri, cu privirea întoarsă nostalgic spre începuturi: „Eram tineri, ziua era lungă.”
Treptele celor o sută și una de poezii duc toate spre „lumină”, numărând „iluminări” și „înluminări” secrete și presărând ici-colo „anluminuri”-reper.