Mamifere subatomice

Cu București pe fundal, asistăm la o nouă creare a lumii, de data asta având de-a face cu un ping-pong între dumnezeu și om (ți-a ieșit până la urmă/ exteriorul e țiplă/ prima dimineață/ redată în parametri/ corecți// e rândul meu acum/ no pressure, hă?), un om căruia îi e mai bine în partea neîncepută a realității, pentru că acolo, neexistând nimic încă, totul e posibil.
Un om care știe din jocurile video că există camere fără interior care nu trebuie deschise. Odată deschise, interiorul lipsă al acestor camere poate fi înlocuit cu amintiri dintr-o copilărie trăită printre blocurile comuniste, în care copilul aduce mamei o pâine beton (lovește franzela beton, o lovește de cimentul de jos/ piatră lovind piatră/ nu ca să aprindă focul, deși de căldură/ avem nevoie mai ales) sau într-o curte, unde pe un scaun stă o bunică, iar copilul de pe genunchii ei devine din nou mare și, în încercarea de a-și reaminti tot, se trezește și descoperă că mai departe nimic nu-i/ e doar pop-up-ul/ you have a new memory, futu-i. Un volum cu firul roșu făcut din pixeli, din care nu lipsesc nici precizia tăieturii versului și nici (auto)ironia, pe lângă nostalgia care plutește aproape peste toate versurile, în care se pot regăsi toți cei care ar putea cânta, la fel ca autorul, noi în anul 2000/ cu degetul lung pe întrerupător/ ne-am resetat/ de câteva ori. /Mina Decu