Fals eseu despre vanitate

18,50 lei

Fals eseu despre vanitate (eBook) – Florin Logreșteanu

Golește
ISBN: EB9786065948341 Categorie: Autor: Anul apariției: 2020 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Romanul încearcă să ilustreze semnificativ dihotomia vanitate-modestie, din perspectiva și profilul spiritual al actanților: scriitori din diferite generații și orientări literare, oameni de presă, reprezentanți ai clerului, un orb care se consideră clarvăzător ș.a. Eroii judecă și operează în real cu instrumente, uneori inadecvate, ale fanteziei.

Cartea încearcă să sugereze rezolvări credibile dilematicei trăiri ale personajelor, dovedindu-se un fals eseu despre vanitate; mai degrabă, o ipostaziere firească a intelectualului, confruntat cu opacitatea celor care cred în nivelarea valorilor… (Florin Logreșteanu)

Fals eseu despre vanitate de Florin Logreșteanu

Protagonistul romanului, poetul octogenar Escargot (fr.escargot „melc” – pseudonim literar) trăiește un sentiment de frustrare, considerându-se ignorat de colegii de breaslă, în ciuda succesului de public pe care îl au cărțile sale. Personaj exponențial – în jurul lui se desfășoară cea mai mare parte a romanului -, Escargot se dovedește un individ dificil pentru intelectualii din mediile în care dorește să-și impună valoarea. Pe de altă parte, eroul se vrea un observator atent și lucid al lumii din jur, iar analiza lui, mărturisită lui Policar, personaj semnificând puterea creatoare, se dovedește lipsită de iluzii și înțelegere. Perorația sa în fața lui Policar este un amestec de sinceritate și patetism, de credință și naivitate, ce-l plasează în ipostaza visătorului incurabil, combinând în conștiința sa artistică ceea ce-i oferă universul exterior și meandrele labirintice ale propriei interiorități. Se autodefinește Escargot, omul-melc, și nutrește sincer iluzia capacității sale artistice de a conjuga liric, în egală măsură, universul exterior, cotidian, în care trăiește și cel interior, în care se izolează, cele două devenind, la nivelul creației autentice, complementare. De vanitate îl judecă ceilalți… Are conștiința propriei valori, crede eroul…

În aceeași ipostază se regăsesc și celelalte personaje ale romanului…

Fragment:
Escargot, omul-melc, coboară la subsolul locuinţei sale situată în suburbia din partea de sud a metropolei. Este o încăpere din lespezi de ciment ¾ în care se ajunge pe o scară din lemn de stejar camuflată de o trapă din scânduri. În interior se află cea mai mare parte din biblioteca profesorului. Poet oarecum celebru şi filosof, în felul său, Escargot a imaginat în încăperea subterană un loc al meditaţiei, al cunoaşterii de sine şi, fără îndoială, al genezei propriei creaţii. Aici se mai află o măsuţă cu trei picioare şi un butuc din lemn de fag, servind drept scaun. Pe măsuţă zace, ignorat de o vreme, manuscrisul unei viitoare cărţi de poezie, purtând un titlu nu prea lămuritor: Ego… Poetul n-a făcut nicio precizare…

În prima jumătate de oră, Escargot îşi priveşte, aparent fără interes, ceea ce va deveni opera sa capitală – un jurnal (deocamdată, notaţii dezlânate, impresii despre evenimentele care i-au marcat până la acea vârstă existenţa, speranţe ratate, realizări nerecunoscute, cum ar fi meritat, de către indivizi obscuri din breasla scriitorilor etc.), aflat în faza de proiect, căruia i-a hărăzit, mental, un parcurs şi o finalitate de invidiat.

Un extras dintr-o aserţiune a lui Eugen Ionescu l-a obsedat cu o zi în urmă toată după-amiaza. Îl reciteşte acum, încercând să-i pătrundă mesajul: Emoţiile mari – eterne – se repetă, în indivizi, cu o perfectă identitate, de multe mii de ani încoace. Mă tem de moarte ca italianul Renaşterii, iubesc viaţa ca Horaţiu, sufăr de vanitate nesatisfăcută ca Alcibiade. Ceea ce nu mă împiedecă să trăiesc aceste emoţii unic şi autentic, ca şi cum le-aş fi trăit eu singur în univers. Le trăiesc fără niciun ecou din cultură… Escargot reflectă, ca şi în ziua precedentă, la conceptele de moarte, viaţă, vanitate. Nu este pătruns de cine ştie ce emoţii, cum afirmă Ionescu. La moarte nu s-a gândit şi speră să n-o facă niciodată. Natural, ea vine când nu te aştepţi. Spiritual, e convins că a evitat-o prin multele lui cărţi – studii critice, eseuri şi poezie – despre care are o impresie excelentă… Iubeşte viaţa?… O trăieşte cum ştie mai bine şi, slavă Domnului, nu e preocupat de factori perturbatori: situaţie materială precară, agresiune politică (nu face, nu crede în politicieni, în programele lor, sisteme de acest fel), agresiune culturală (nu aparţine unei şcoli, unui curent, nu i s-a sugerat să devină pupincurist pentru a-şi impune literatura), admiratoare nu are, invidioşi – o mulţime, ceea ce-i întăreşte convingerea că a reuşit să devină steaua polară la care a năzuit în adolescenţă şi tinereţe, un centru absolut în jurul căruia, veşnic, se roteşte firmamentul, dacă ar fi să-l ia prea în serios pe Champeux. Şi, la urma urmei, de ce nu l-ar lua?… Vanitatea?… Ionescu şi-o recunoaşte… (comparaţia cu Alcibiade este exagerată, în sfârşit…) Vanitatea sa?… Escargot o consideră numai ambiţie, o voinţă similară cu aceea a emirului din Bagdad, năzuind spre o Mekka, în care a fost predestinat să se fixeze cu opera lui… Bineînţeles, fără sacrificiul emirului (râde). În această privinţă preferă să rămână cu picioarele pe pământ…

Până la urmă, ignorând filosofia lui Ionescu despre banalitatea artistică, în general, şi banalitatea poeziei, în special, Escargot reveni la refuzul său, formulat un pic agresiv, în aceeaşi dimineaţă, de-a o revedea pe Elena la sfârşitul acestei săptămâni…

Elena… Elena are şi un nume de familie, un nume care, în urmă cu ceva ani, era expus pe prima pagină a celor mai importante reviste literare din Bucureşti. Nu şi-l aminteşte… Ei bine, Elena îi scrisese un bileţel prin care-i solicita o întrevedere, ca între foşti prieteni şi, în continuare, colegi de breaslă…

„Dumnezeule! Colegi de breaslă!…” invocase Escargot entitatea divină şi aruncase bileţelul în rigola pe lângă care tocmai trecea, ignorând că la subsolul mesajului se afla şi numărul de telefon al Elenei, la care ar fi putut-o suna.

La începuturile sale literare, tânărul şi ambiţiosul Escargot încercase să-i cultive prietenia, ignorând diferenţa de vârstă dintre ei. Fără succes… În schimb, Elena, redactor-şef la o revistă studenţească, nu l-a menajat. I se păruse că Escargot exagera cu pretenţia de-a fi publicat număr de număr în revistă, debutase prea de curând, mai erau şi alţii care aşteptau să le vină rândul… Tânărul se simţise umilit… Impresia lui era că poeta se căţărase nejustificat pe un soclu din nisip. Hotărât să renunţe la colaborarea cu revista studenţească, îi recomandase, cinic:

„Publică tu, Elena, acum cât eşti tânără şi frumoasă fiindcă peste câţiva ani va trebui să scrii şi bine ca să mai fii luată în serios… Eu… Eu vizez alte orizonturi!…”

„Porcule! l-a gratulat, înfuriată, poeta. Ieşi imediat afară din redacţie!…”

Escargot s-a conformat (cu coada între picioare, susţineau admiratorii Elenei, cu coada sus, era el convins) şi din acel moment relaţia lor părea că s-a stins definitiv…

Elena… Ce păcat că aruncase biletul, i-ar fi putut telefona, întrebând-o scurt:

„Ce mai vrei de la mine, Elena?… Din literatură nu mă mai poţi da afară, ca, pe vremuri, din biroul tău. În schimb, tu ai ieşit…”

Acum, trântit comod pe scăunelul improvizat, Escargot se întoarce, nostalgic, în trecut. A cunoscut-o pe Elena la Universitate, la un bal studenţesc. Au petrecut două ceasuri în faţa unei ceşti cu cafea, discutând despre poezie (a lor şi a altora), recitind versuri din memorie, evident, din propria creaţie; gratulându-se reciproc, ea admirându-i talentul indubitabil, el visând la un viitor apropiat, când talentul îl va impune în lumea cu care deja stălucitoarea poetă – în opinia lui – Elena era familiară… Pe urmă, a condus-o acasă. Era aproape miezul nopţii, dar mica piaţă pe care au trebuit s-o traverseze era puternic iluminată pentru ca tarabagiilor să nu li se dijmuiască din marfă. În piaţa aceea, în dosul unor containere încărcate cu pepeni verzi, s-au sărutat. Diferenţa de vârstă nu conta. Poeţii n-au idei preconcepute… Intimitatea nu a mers prea departe. Tânărul a preferat să-i vorbească despre poezia lui Trakl, poetul său preferat, şi chiar şi-a amintit câteva versuri dintr-un poem intitulat Noaptea: Pe tine te cânt, sălbatic hău, în furtuna nopţii munţi îngrămădiţi; noi, turnuri cenuşii: revărsări cu grimase de jad, dihănii de foc, aspre ferigi, molizi, flori cristaline. Chip nesfârşit…

„Cât de frumos!” i-a strâns mâna Elena.

„Versurile acestea au sădit în mine o premoniţie, i-a mărturisit el. Îmi va fi foarte greu să-mi aflu drumul în creaţia autentică şi, odată ajuns în patria poeziei, va fi dificil să mă menţin… Dihănii de foc… Contestări… Or, cred că eu nu voi fi niciodată pregătit să înţeleg şi să suport asemenea complimente…”

Se aflau sub un felinar din apropierea unei intersecţii. Elena se oprise, involuntar. O nedumerise ultima lui afirmaţie:

„Cum!…” a îngăimat numai.

Escargot şi-a ridicat privirea, a contemplat îndelung lampa felinarului. O sumedenie de insecte se precipitau în jurul luminii, dar cele mai multe şi mai îndrăzneţe să atingă sticla fierbinte se prăbuşeau cu aripioarele arse. Nu-i vorbi Elenei despre descoperirea sa. Se mulţumi să-i răspundă la întrebare:

„Contestatarii îl consacră, printr-un travaliu indirect, pe un poet. Dar un poet necontestat nu mai este nici actual, nici interesant, nicidecum admirat. E un poet care nu mai vorbeşte. E un defunct… Cam aşa s-a exprimat Eugen Ionescu într-un articolaş despre banalitatea poeziei. Nu am motive să nu-l cred…”

În pragul casei ei, dintr-un cartier obscur, au mai rămas câteva minute. Instantaneu, Elena a început să-i vorbească despre poeţii ei preferaţi, Alecsandri şi Minulescu. Tânărul i-a închis gura cu un sărut. A fost ultimul, în noaptea aceea…

Escargot se ridică de pe scăunel şi face câţiva paşi prin cameră cu mâinile la spate. Încearcă să şi-o aducă aminte pe Elena. Nu pe tânăra femeie din adolescenţa sa… Nici pe bătrâna grasă, buhăită, cu mintea tulburată încă de himere, dar incapabilă să mai însăileze două versuri adevărate; pe Elena din urmă cu câţiva ani… Ieşise din literatură şi fusese uitată; sau ignorată. E cam acelaşi lucru… Simte lehamite… Bine că a aruncat scrisorica cu numărul de telefon în rigolă, altfel nu s-ar fi abţinut să n-o sune.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Fals eseu despre vanitate”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii