Autobuzul de noapte

Autobuzul de noapte de Madeleine Davidsohn

AUTOBUZUL DE NOAPTE

Uşile batante ale barului s-au legănat multă vreme după ce Claudia, furioasă, le-a împins cu un gest brusc şi a părăsit localul… Nu era prima oară când se certa cu Alex, dar asemenea vorbe grele nu-şi amintea să-şi fi aruncat vreodată unul celuilalt. Şi, când te gândeşti că peste două luni este programată nunta.

Ar mai fi oare timp să se răzgândească?

Băuse toată seara mai mult de necaz decât de plăcere. Într-un gest repezit a golit paharul şi-a ieşit fără să-şi întoarcă privirea.

– „La dracu!”, a strigat cu voce tare, deşi nu era nimeni s-o audă şi a strivit sub tocul pantofului ţigara pe care tocmai o aprinsese. „La dracu!”

Strada era pustie. Câte o maşină trecea în viteză când şi când sfâşiind liniştea nopţii. Dintr-odată un zgomot de paşi s-a auzit clar chiar în spatele ei. Speriată, Claudia a grăbit mersul. Acum, aproape alerga, dar paşii se apropiau din ce în ce mai mult. Inima îi bătea nebună, teama o strângea de gât.

Cu acel curaj pe care ţi-l dă numai frica, fata s-a oprit în mijlocul drumului şi s-a întors brusc. Surprins, omul s-a oprit şi el. Era un bărbat înalt, bine făcut, cu alură de sportiv. Trăsăturile feţei i se distingeau cu greu în lumina palidă, însă pentru Claudia avea prea puţină importanţă cum arăta omul. Încercând să-şi stăpânească tremurul vocii, i s-a adresat cu îndrăzneală:

– Domnule! nu ştiu ce doreşti de la mine, dar ţin să te avertizez. Dacă intenţionezi să mă jefuieşti, abia de am în buzunar câteva monede. Dacă vrei să mă violezi… am să muşc, am să zgârii şi am să urlu ca o fiară turbată. Eşti liber să alegi.

Bărbatul o aşteptă să-şi termine tirada.

– Draga mea, sunt eu, Theodor. Nu se poate să nu mă recunoşti.

Claudia l-a privit nedumerită, dar până să înţeleagă ce-i spune, o maşină ivită de niciunde pe trotuar, chiar lângă ei, luă pe capotă într-o secundă trupul bărbatului, în timp ce pe fată o proiectă cu putere în peretele unei clădiri apropiate. Apoi, fără să încetinească, bolidul îşi continuă vertiginos cursa.

Întinzând mâna în mod instinctiv pentru a-şi amortiza căderea, Claudia se rezemă de zid, încercă să-şi regăsească ritmul respiraţiei. Se străduia să se ridice în picioare, dar ele refuzau s-o asculte.

Nu conştientiză accidentul, nici lovitura pe care o primise. Căzu ca un bolovan, pierzându-şi cunoştinţa.

S-a trezit buimacă abia când mijeau zorile. Sleită de puteri se ridică sprijinindu-se de perete. Privi în jur încercând să realizeze unde se găseşte. Geanta zăcea la picioarele ei cu obiectele împrăştiate pe jos. Printre ele, o cheie. Parcă n-ar fi fost a ei. De obicei le ţinea pe toate înşirate pe un inel, să nu le rătăcească. Dar nu şi pe aceasta. Era o cheie cu totul şi cu totul ieşită din comun, strălucitoare de parcă era luminată dinăuntru, imposibil să o rătăceşti printre celelalte lucruri din poşetă. Claudia o luă în mână, o cercetă cu luare-aminte. Ce căuta acolo? S-o fi desprins în cădere de pe inel? De fapt, îi amintea vag de ceva cunoscut, dar în starea în care se afla, imposibil să-şi amintească. Bănuitoare, totuşi îi dădu drumul în poşetă. Logica spunea că de vreme ce se află acolo, îi aparţine.

Corpul o durea de parcă ar fi fost bătută. Mâinile, picioarele, dar mai ales capul. Era slăbită, ameţeala îi înnegura privirea.

Un autobuz complet gol, pornit în prima lui cursă în acea dimineaţă se opri în staţie. Pe fundal literele străluceau ca focul „AUTOBUZ DE NOAPTE”. Claudia a urcat fără şovăială. Aşezată pe scaunul din spatele cabinei şoferului, încerca să se dezmeticească. Dar memoria revenea cu încetinitorul, frânturi, slide-uri, fără continuitate.

Barul, cearta… sticla de tărie pe jumătate golită.

Deci asta era. S-a îmbătat.

Ceva mai liniştită, fata a hotărât să coboare la prima staţie. Mersul pe jos îi va face bine, s-a gândit ea.

Ziua era strălucitoare, soarele generos. Ceţurile dimineţii se ridicau ca nişte voaluri dantelate. Un peisaj bucolic, liniştitor.

A coborât sub reclama unor tenişi uriaşi ce acopereau întreg peretele de plexiglas al staţiei. Strada îi părea necunoscută. Blocurile, beton şi sticlă, erau separate de spaţii verzi înguste cât să le treci cu piciorul. Un câine începu să latre din balconul unui apartament, iar o pisică o zbughi speriată printre tufele de bugonvilie şi iasomie care înconjurau blocul, în momentul când ea trecu prin apropiere. Claudia înainta fără grabă. Ajunsă în capăt, coti într-o stradă alăturată. Acolo, o senzaţie ciudată o opri în loc. Parcă mai văzuse locul acela. Mai fusese aici cândva… cu cineva… Mai fusese aici, dar gândurile nu se concretizau şi nu reuşea de fel să-şi amintească.

O femeie trecu cu găleata de gunoi plină cu resturi menajere. Auzise bine zgomotul tocurilor ei şi o nelinişte ciudată i se strecură în suflet.

Femeia o privi la rândul ei, mirată de ora prea matinală pentru plimbare, dar îşi văzu de treabă şi dispăru în cuşeta cu tomberoane.

Numai când gospodina, cu căldarea goală, de astă dată a depăşit-o în sens invers şi zgomotul tocurilor ei s-a repetat, Claudia a simţit că spaima o paralizează. Acum îşi amintea zgomotul, paşii aceia răsunând în noapte, paşii lui…

Ar fi vrut să ţipe, însă niciun sunet nu ieşi din gura fetei. Ţipătul rămase mut, prins ca într-o capcană şi pentru a doua oară, Claudia îşi pierdu cunoştinţa.

Se trezi la spital, într-o stare de buimăceală totală, dar imediat durerile o readuseră la realitate. Salonul alb, tubul de perfuzie şi aparatele medicale care licăreau cu ochii lor roşii şi verzi în penumbra camerei nu-i lăsară nicio urmă de îndoială. Era la spital, de fapt cel mai sigur loc pentru starea în care se găsea.

O soră tânără, sprintenă şi surâzătoare intră în salon zâmbindu-i încurajator:

– Oh! În sfârşit ţi-ai revenit. De două zile ne străduim să te aducem în simţiri.

Noroc de actele pe care le aveai în poşetă şi de logodnicul dumitale, care a venit să te viziteze. Altfel nici că am fi ştiut cu cine avem onoarea. De fapt nici el nu ne-a dat prea multe lămuriri, dar ţi-a lăsat o scrisoare. O aduc imediat. Şi o să-l anunţ pe doctor că te-ai trezit.

Ai avut mult noroc, domnişoară, că ai ieşit cu bine din acest accident, dar şi pentru că logodnicul dumitale e un om de treabă. Te iubeşte. Trebuia să-l vezi cât de înspăimântat a fost când a ajuns aici, la noi. Numai cu greu l-a liniştit medicul că nu e grav, şi, în câteva zile, o să poţi părăsi spitalul.

Claudia o privea pe tânăra soră atât de vorbăreaţă şi, datorită cuvintelor ei încurajatoare, a simţit că tensiunea începe să-i slăbească.

Anunţat de soră, doctorul a intrat imediat în salon. Era un bărbat de vârstă mijlocie, lat în umeri, oacheş, cu faţa alungită din pricina cheliei care-i dezvelea fruntea.

După ce a convins-o că şocul suferit este cu siguranţă motivul pierderii memoriei, doctorul a decis să-i administreze un somnifer.

– Odihna îţi va face bine, a asigurat-o el. Va diminua tensiunea. Amnezia e o stare temporară, crede-mă. Vei vedea cum lucrurile se limpezesc dacă le dai răgazul necesar. Ai să-ţi aminteşti totul, poate chiar situaţii pe care le-ai fi dorit uitate, a zâmbit ştrengăreşte.

Visa. Ori poate nu?

Era pe stradă. Pe strada ei, dar alta… şi, în mod bizar, strada nu semăna cu cea pe care o cunoştea. Totuşi… era strada ei. Iată castanul spintecat de fulger, despre care i-a povestit bunica, cum s-a aprins ca o torţă în timpul ploii celei mari, de-au zis oamenii că e potopul lui Noe. De atunci a rămas copacul cu lemnul ars, dar frunzişul îi renăştea în fiecare an. Numai fructe n-a mai dat niciodată. Ei şi? Erau destui alţi castani pe aleea lor. La începutul fiecărei toamne, Claudia îşi umplea buzunarele uniformei, când venea de la şcoală. Desigur, asta era strada ei şi…

S-a trezit brusc din somn, cu senzaţia că cineva o urmăreşte, că se apropie din ce în ce mai mult, până ce zgomotul acelor paşi îi asurzi timpanele.

Sora se apropie de patul ei şi puse o farfurie cu mâncare pe noptieră.

– Bine că te-ai trezit. O supă caldă o să-ţi prindă bine.

La spitalul nostru, bucătarul e excelent. A luat şi un premiu la un concurs de bucătari-şef.

Claudia o asculta absentă, încă obsedată de vis.