Istoria Jazzului Clasic

Istoria Jazzului Clasic de Constantin D. Mendea

1. O muzică neagră născută sub soarele american…
Sclavii căpitanului Smith • Work songs şi negro spirituals • Al Jolson, un fals minstrel • Bluesul, o stare de spirit • Primele orchestre de culoare • Etimologii fanteziste, izvoare autentice • La început a fost regtime • Minunatele fanfare din New Orleans • Buddy Bolden, întâiul King of Jazz • Negri creoli, negri americani • Dixieland, numele jazzului alb • Papa Jack Laine • Storyville – vatră a jazzmanilor adevăraţi • Mahogany Hall & Basin Street • Migraţia spre Nord •

Jazzul…

O lume minunată şi atât de aparte, plină de cântec, culoare, sensibilitate şi legendă, o fascinantă poveste cu negri – la început numai cu negri – pe care vom încerca s-o prezentăm aşa cum a fost…

Totul a început cu căpitanul Smith. Sau, cel puţin aşa susţine, în a sa Histoire du jazz, Michel Perrin. Căpitanul John Smith nu era negru, ci alb şi supus al Majestăţii Sale Iacob I Stuart, rege al Angliei, Scoţiei şi Irlandei. Cunoscut mai degrabă ca explorator şi cartograf, nicidecum ca amator de muzică, el a fost primul englez care, în numele suveranului său, a luat în stăpânire un teritoriu din continentul nord-american numit Virginia. Dacă silueta i se profilează în zorii preistoriei jazzului e numai pentru că într-o zi de august a anului 1619, la Jamestown, a cumpărat un prim lot de sclavi negri aduşi de o fregată olandeză tocmai din Africa: vreo 20 de tineri bine clădiţi, cu pielea ca abanosul şi dinţii albi, strălucitori. Până în 1808, dată la care printr-o lege federală a fost interzis negoţul cu negri, au urmat mulţi alţii, peste un milion de suflete…

În acea vreme – lucru de alt­fel ştiut – condiţia sclavilor era similară cu cea a animalelor de povară, asupra cărora stăpânul avea „drept de viaţă şi de moarte”. Pentru a se ajuta în muncă, ritmându-şi mişcările sau spre a-şi uita – pe cât era posibil – condiţia, în rarele momente de răgaz sclavilor nu le rămânea decât o singură alinare: cântecul. Din cântecul acestor oameni năpăstuiţi şi dezrădăcinaţi, umiliţi şi desconsideraţi, din cântecul africanilor transmutaţi forţat pe continentul nord-american s-a născut o artă miraculoasă numită mai târziu jazz.

Până atunci însă, trebuie spus că muzica sclavilor era foarte asemănătoare cu cea practicată – încă şi astăzi – de numeroase popoare africane: un cântec simplu, însoţit de acompaniamentul ritmic al unor primitive instrumente de percuţie sau de simple bătăi ale palmelor. În Africa, aproape în toate împrejurările – la muncă sau la distracţie – negrii cântau. Nu exista activitate – individuală sau a comunităţii – care să nu fie marcată prin muzică.

Având probabil la origini strigătele lansate – ca mod de recunoaştere şi menţinere a legăturii – în jungla africană, cântecele i-au ajutat pe sclavii de pe marile plantaţii americane ale Sudului, şi pe alţii ca ei, să-şi sincronizeze mişcările, să-şi ritmeze efortul. Astfel au apărut work songs – cântecele de muncă.

Pe măsură ce s-au succedat generaţiile, sclavilor aduşi în Statele Unite li s-a estompat însă amintirea muzicii africane, asupra ei intervenind multiplele influenţe externe.

Prima, înainte de naşterea propriu-zisă a jazzului, a fost cea a misionarilor albi. Aceştia, creştinându-i pe sclavi către 1750 – în urma unui decret al regelui Ludovic al XIV-lea – i-au învăţat psalmii, pe care negrii i-au cântat în manieră proprie, cu accent, intonaţie şi ritm specific african. Astfel, plecându-se de la melodiile albilor, s-a creat o formă tipic neagră de muzică religioasă, numită negro spirituals, care utiliza o cu totul altă ritmică, altă formă de desfăşurare şi alt text.

Work songs şi negro spirituals au fost, aşadar, primele manifestări ale acestei arte – la început vocale – din care, mai târziu, s-a născut muzica de jazz.

Cele dintâi spectacole muzicale realizate de oamenii de culoare au fost oferite de minstrels. Adevăraţi trubaduri ce străbăteau teritoriul Statele Unite, ei s-au constituit – înaintea abolirii sclaviei – în trupe alcătuite din doi, trei, patru – rareori mai mulţi – interpreţi vocali, care se acompaniau la chitară, banjo, vioară, tamburină.

După prezentarea cântecelor de dragoste şi a unor cuplete muzicale cu caracter umoristic, aceştia îşi încheiau programul cu câteva dansuri.

Asupra datei celor dintâi reprezentaţii susţinute de minstrels există opinii diferite. Unii muzicologi afirmă că această formă de reprezentare artistică s-a manifestat înainte de 1800. Alţii consideră că, pentru prima oară, un astfel de spectacol a avut loc la Bowery Amphitheatre din New York, în februarie 1843. Atunci au apărut pe scenă patru artişti polivalenţi – cântăreţi, comici şi dansatori în acelaşi timp – reuniţi în ansamblul numit Virginia Minstrels, „cea mai nouă, mai comică, mai muzicală, mai originală şi incomparabilă trupă… etiopiană”, cum anunţau reclamele publicate de ziarele americane ale vremii. Cei patru muzicanţi erau Daniel Dekatur Emmett – vioară, Billy Whithork – banjo, Frank Bower şi Dick Pelham – percuţie, tamburină etc.

Dintre aceştia, doar Daniel Emmett a devenit mai târziu celebru şi asta datorită compoziţiilor sale Dixie.

Dacă atunci ei au reuşit să obţină un succes răsunător, deschizând un drum sigur comediei muzicale şi music hall-ului, lucrul s-a datorat, în bună măsură, faptului că spectacolul lor – după cum remarca însăşi presa vremii – era lipsit de vulgarităţi, de glume fără perdea sau de aluzii obscene.

Această artă, primitivă şi spontană a negrilor – minoritate umilită şi nedreptăţită – a fost, în mod cu totul surprinzător, imitată de albi. Aşa se face că, o bună bucată de timp, ţara va fi străbătută şi de cântăreţi sau comedianţi albi, travestiţi în oameni de culoare. Odată instaurată, tradiţia se va perpetua până în 1927, când – în primul film vorbit, Cântăreţul de jazz – a apărut ultimul mare alb cu faţa cănită şi buzele îngroşate: Al Jolson.

De-a lungul anilor, nici Războiul de Secesiune, nici Declaraţia puterilor privind desfăşurarea comerţului cu negri, semnată la Viena în 1815, şi nici chiar Legea abolirii sclaviei, din 1865, nu au schimbat, în mod esenţial sau măcar evident, condiţia negrilor. Deşi fusese consfinţită libertatea şi egalitatea tuturor cetăţenilor, indiferent de culoarea pielii, în realitate segregaţia s-a perpetuat sistematic în societatea albilor, negrii neputând spera decât în existenţa unor relaţii de la inferior la superior. Nu-i de mirare că, nemaifiind sclavi, ei au ajuns, totuşi, umili servitori, oameni necăjiţi, lipsiţi de cele mai elementare drepturi, persecutaţi sau – în cel mai fericit caz – ignoraţi de societate.