Istoria filmului românesc de animație 1920–2020

Istoria filmului românesc de animație reprezintă primul demers de acest fel întreprins în cultura română în relație cu o parte importantă a unei cinematografii, filmul de animație. Există două argumente suplimentare care consolidează demersul Danei Duma, un prestigios profesor de istorie a cinematografului la UNATC, Facultatea de Film, și un reputat critic de film, redactor-șef al principalei reviste de specialitate, intitulată FILM. Primul argument se sprijină pe notorietatea câștigată de filmul românesc la nivel mondial prin unul dintre marii creatori de animație, Ion Popescu Gopo, primul român câştigător al unui premiu Palme d’Or. Marelui cineast autoarea îi dedică un important studiu monografic cuprins la nivelul unui întreg capitol, urmărind estetica anti-Disney, teoriile sale cu privire la cinematografia de animație și deopotrivă influența pe care a exercitat-o ulterior asupra filmului de animație românesc și european. Promovarea „filmului-pilulă”, „ambiția lapidarității”, expresia concentrată propun o fabulă cinematografică, invită la reflecție la confiniile cu parabola. Cu mijloacele de care dispune animația, Ion Popescu Gopo propune, mutatis mutandis, ceea ce Jean-Luc Godard face la nivelul lungmetrajului, un film-eseu, un film de idei, cum sunt Balanța, Ploaia, Pantoful, Treaba făcută cu cap, Ulciorul.
Cel de-al doilea argument ține de rolul de avangardă cinematografică pe care l-a îndeplinit filmul de animație în România, fără a se bucura de notorietatea filmului de ficţiune propriu-zis. Dana Duma readuce în memorie nume uitate ale animației românești, o dimensiune experimentală mai pronunțată pe care o relevă filmul de animație, incorporarea unor universuri poetice sau a unor materiale neobișnuite, precum plastilina sau sticla, dar și contribuția pe care o are cromatica, filtrată uneori de ecleraj, sau grafica, „desenul” care precizează și mai clar înrudirea animației cu artele plastice. Analiza pertinentă a artei de animație a unor Ion Truică, Laurențiu Sîrbu, Mihai Bădică, Constantin Mustețea, Adrian Petringenaru etc. luminează o epocă și precizează mărcile estetice și profilul identitar pe care-l relevă această artă atât de dinamică.

Dincolo de un orizont de reflecție către care deschide filmul de animație, Dana Duma analizează și „desenele animate” cu caracter iconic, Mihaela a lui Nell Cobar sau Bălănel și Miaunel ai lui Horia Ștefănescu, din categoria regizorilor de animație pe care-i numește „satirici”. Un capitol consistent este dedicat serialului de animație, de la „serialul de divertisment” la cel „de autor”, în perioada „dezghețului”, scurta etapă de relaxare ideologică, perioada de tranziție pe care a ocazionat-o trecerea de la regimul politic instituit de Gheorghiu-Dej la „Epoca de Aur”, „Epoca Nicolae Ceaușescu”, caracterizată prin restalinizare și un obsedant cult al personalității liderului maxim. Un spirit nuanțat, Dana Duma analizează cu acribie prezența lungmetrajelor lui Victor Antonescu (Uimitoarele aventuri ale muşchetarilor), Marian Mihail, Ana Maria Buzea, Zaharia Buzea, Artin Badea (Temerarii de la scara doi), Constantin Păun (Novăceştii), Mircea Toia (Fiul stelelor), Laurenţiu Sîrbu (Harap Alb), Luminiţa Cazacu (Călătoriile lui Pin-Pin, primul musical românesc de animaţie) etc.
S-a discutat în istoria literară despre rolul jucat de generația ’80 în schimbarea paradigmei literare. Este meritul autoarei de a evidenția, într-un context mai larg, contribuția generației ’80 în filmul de animație, cu cineaști precum Zoltán Szilágyi, Radu Igazsag, Zeno Bogdănescu, Olimpiu Bandalac, care și-au continuat credibil activitatea și după 1990, împingând filmul de animație într-o zonă a experimentului, a ceea ce Dana Duma numește filme „hibride”, care integrează arta video, împing spre eseu animația, privilegiază reflecția și ludicul, cum este Strigăt în timpan/Shrieck into the Ear de Radu Igazsag şi Alexandru Solomon, dedicat, deloc întâmplător, dadaismului, sau Ciacona, de același Igazsag, deconstruind postmodern celebrul tablou intitulat Răstignire al lui Matthias Grünewald.

O altă dimensiune importantă pe care o explorează în această carte Dana Duma este cea a instituțiilor cinematografice, de pildă rolul studioului Animafilm în contextul evoluției filmului de animație românesc, dar și al festivalurilor dedicate animației, unde Festivalul internaţional al filmului de animaţie de la Mamaia a jucat un rol considerabil, rol pe care a încercat să-l preia Anim’est după Revoluția din Decembrie 1989. Istoriografia postbelică nu putea evita relația dintre cenzură și cea de-a șaptea artă, rolul subversiv al filmului de animație, al strategiilor esopice ale regizorilor. În 1980, Ana Blandiana încercase o strategie similară cu un volum de versuri pentru copii, Întâmplări din grădina mea, cu un personaj emblematic, Motanul Arpagic, strategie detectată tardiv de cenzură. În orice caz, filmul de animație se putea extrage mai ușor imperativelor ideologice și obligației de a respecta convenția realismului.
Una dintre cele mai antrenante părți ale cărții vizează istoria postdecembristă a filmului de animație, cu filme care dobândesc profilul pamfletului politic, care se lansează în dezbaterea civică sau consemnează pe portativul estetic al animației tensiunile sociale considerabile ale perioadei de tranziție, cu filme precum Golanii al lui Marcel Mihai, Piromanii al lui George Sibianu sau Poveşti cu pete al lui Virgil Mocanu, apărute toate în 1991, influențate de mineriade, de fenomenul Piața Universității, de conflictele intestine ale unei societăți neașezate etc.
Dincolo de o documentare impresionantă și laborioasă, care vizitează zone de umbră și teritorii necartografiate ale cinematografiei românești, istoria Danei Duma este, la rândul ei, una animată, dinamică, subtilă, punând în relație animația cu alte arte, cu literatura în special, și virând pe alocuri, în mod avenit, către o istorie a ideilor, atunci când istoria face loc contextului politico-ideologic. Istoria filmului românesc de animație plombează o absență notabilă în literatura de specialitate și va deveni un reper inconturnabil pentru istoricii și criticii de film. Și nu numai pentru ei. (Prof. univ. dr. Angelo Mitchievici)