Răzbunarea barbarilor

Răzbunarea barbarilor de Dorin Popescu, coautor Liviu Franga

TOMIS DUPĂ TOMIS. FORŢA ERORII
Liviu FRANGA

De prea multe ori, istoria umanităţii – ori cel puţin a acelei părţi a umanităţii, care ne-am obişnuit să fie majoritară cantitativ şi semnificativ evoluată, pe o scară macro-socială, în marile concentrări ale civilizaţiei – constatăm, cu surprindere (sau, poate, fără…), că ni se înfăţişează ca una decisă de inexplicabila, fie şi în aparenţă, forţă a erorii.

Un asasinat local a declanşat prima conflagraţie intercontinentală. Un vot pur democratic, în cadrul căruia eroarea s-a născut din ignoranţă, dar şi din ignorare, pe cel de-al doilea. Iar azi (un exemplu, în plus, deţinând avantajul contemporaneităţii, iată că nu strică) trăim, cu ochii larg deschişi, coşmarul războiului terorii. Teroarea a fost şi continuă să fie provocată, însă, nu de neant sau nu se naşte din neant – pentru că „nimic nu se naşte din nimic”1 –, ci s-a născut, provine tot dintr-o eroare: din convingerea (vai, cu totul greşită: o dovedesc faptele realităţii!) că poţi lupta cu răul nu în formele sale materiale, palpabile, ci şi cu răul invizibil, cu monstruosul rău nevăzut, acela care iese la iveală doar prin urmele însângerate, distrugătoare de vieţi, şi prin ruinele fumegânde lăsate în urma sa; un rău, şi el, aparent, inexplicabil… Eroarea este că, de fapt, nu poţi lupta, decât ineficient, cu riscul unor incomensurabile sacrificii, împotriva unui astfel de rău.

Să ne întoarcem, însă, din nou la Antichitate. Istoria, cu şirul ei evenimenţial interminabil, pare a fi, acolo, în spaţiul antic clasic, o patrie a erorilor. Tardiv şi inutil regretate. Imediat sau mai tîrziu. Colectiv sau individual…

Din mulţimea exemplelor care se pot da, volumul de faţă l-a ales, credem, pe cel mai cunoscut, pe cel mai dureros, pe cel mai pilduitor întru evitarea, în oricare viitor, a erorii. Exemplul unui poet-victimă. Singurul poet pe care îl ştim a fi suferit, în Antichitatea clasică, efectul letal al unei decizii profund negative, distructive: totuşi, în esenţa ei juridică şi politică, o decizie evitabilă, din orice unghi am privi lucrurile.

În afara latinului Publius Ovidius Naso, istoria – aici, culturală – a Antichităţii clasice nu mai cunoaşte un alt caz similar.

Şi Cicero, şi Seneca, este adevărat, au suportat rigorile autoritarismului politic – colectiv, în cazul celui dintâi, individual-personal, în cel de-al doilea (nu departe de ceea ce i s-a întîmplat lui Ovidius) –, cu o singură, dar esenţială deosebire: mutarea forţată a avut loc intra fines (imperii), aşadar în interioritatea, şi nu extra fines, la capătul sau, de fapt, practic, în exterioritatea teritorială a statului imperial, la confluenţa dintre Romanitas şi Barbaries / Barbaricum.

Urcând înapoi, istoria culturală a Greciei antice a inventat şi cunoscut ostracizarea (respectiv, îndepărtarea din πόλις a cetăţeanului indezirabil, politic sau altcumva, care primea „ciobul”, gr. τò ὄστρακον, semnul material al excluziunii). Dar, pentru greci, în profundă şi adâncă deosebire de conceptul de patria (scil., terra) la romani, „Grecia” era peste tot unde se vorbea greceşte. În nord, în sud, la est şi la vest, cu mult mai departe, uneori cu foarte mult mai departe decît brâurile litorale care înconjură Mediterana, nu mai vorbim de insulele ei. Inclusiv în cel mai îndepărtat Răsărit, în ţinuturile medo-perse şi indiene. Pentru că statul Grecia n-a existat niciodată. Doar cetăţi, πόλεις, regate şi, o singură dată, un Imperiu2, care a durat tot atât cât a trăit şi fondatorul lui. Un stat Grecia în Antichitate – niciodată. Expulzarea civică din cetatea greacă, din regatul grec sau elenistic (pentru Imperiul Macedonean, o atare realitate nu a existat, efectiv), însemna o plecare dintr-un loc unde se vorbea greceşte şi aşezarea într-un alt loc din lumea locuită (şi civilizată), unde se vorbea tot greceşte, indiferent de gradul de deosebire dialectală. Pentru greci, lumea locuită era lumea civilizată, οἰκουμένη, adică peste tot unde se vorbea greceşte. Şi cam peste tot, în Antichitatea clasică, se vorbea greceşte, acolo unde, într-o cât de neînsemnată aglomerare umană, se întâlneau cel puţin câteva zeci-sute-mii de vorbitori de greacă: în oricare loc, fie el din Europa, fie el din cele două Asii („Mică” şi „Mare”), fie el din Africa…

Grecii au inventat conceptul de βάρβαρος (plural, βάρβαροι), pentru a-i numi pe toţi oamenii nu, pur şi simplu, nenăscuţi greci, neetnici greci, ci numai pe aceia care nu ştiau, nu făceau efortul sau nu vroiau să înveţe limba greacă, ci se încăpăţânau să „bolborosească” (acest sens onomatopeic îl are cuvântul βάρβαρος) pe limba lor, încâlcită şi imposibil de înţeles pentru un grec. Romanii n-au fost, din unghi grecesc, niciodată barbari. Pentru romani, la rândul lor, întrucât, de la cele mai vechi origini ale cetăţii lui Romulus, au convieţuit cu grecii şi le-au cunoscut şi învăţat, uolens-nolens, limba, grecii, inventatorii conceptului de „barbar” (latinizat, barbarus) şi, abstract, de „barbari(m)e” (lat. barbaria, barbaries), nu au putut fi niciodată barbari. Romanii nu numai că nu i-au respins pe greci, dar, dimpotrivă, au practicat intense legături comerciale cu ei, le-au preluat, prin intermediar etrusc, alfabetul, iar când au ajuns, cu legiunile, în sudul Italiei, printr-o reverenţă firească pentru nişte italici prin excelenţă soldaţi şi, în timpul liber, agricultori, i-au zis sudului Peninsulei, colonizat nu din vremuri imemoriale, ci abia de trei, maximum patru secole, de greci: Magna Graecia. Exact aşa cum îşi numiseră grecii înşişi întregul spaţiu meridional, colonizat de ei treptat, al Italiei, fără ca romanii, preluând formularea, să schimbe vreun cuvânt: ἡ μεγάλη Ἑλλάς3.

…şi a venit rândul romanilor să le spună, luându-se după greci, altora „barbari”, latinizând cuvântul grecesc (barbarus). Cui?

Revenim, aşadar, la ideea, esenţială pentru a înţelege statutul unui poet expulzat din Roma şi din spaţiul politico-statal al romanităţii, că ostracizarea, în mentalul şi practica civică greacă, respectiv relegarea / exilul, la romani, erau realităţi departe de a însemna exact acelaşi lucru. În plus, în primii ani ai noii ere (a Principatului augustan, a celei christice din perspectivă universală), tot spaţiul politic grecesc, recte elenistic, fusese înghiţit de noua realitate euro-asiatico-africană a statului mondial, Republica romană organic şi ireversibil metamorfozată în Imperiu. Cetăţi greceşti efectiv libere şi independente, cu atât mai puţin regate greceşti, elenistice, independente, la acea dată, nu mai existau. Decât, eventual, pur teoretic. Astfel încât, pentru grecii – mulţi dintre ei, deveniţi cetăţeni de drept latin (iure Latino) sau direct cetăţeni romani (ciues Romani) – ai primului secol imperial, barbarii erau toţi cei din afara hotarelor statului / Imperiului roman (extra fines imperii) şi cu care purtau războaie romanii. La limită, putem spune că, deja mental-instituţional, grecii se romanizaseră, adică gândeau şi se comportau civic asemenea romanilor, cu nici o deosebire faţă de ei. Ca şi atâţia alţi non-romani şi non-italici, deveniţi cetăţeni romani, cu toate consecinţele decurgând de aici: iudei, egipteni, galli, iberici (hispani şi lusitani), africani, mai târziu illyri, traci, daci…

Atunci, rămâne să ne mai întrebăm, încă o dată, cine erau, pentru romani de data aceasta, barbarii?

Răspunsul cel mai limpede îl dă un poet, contemporan mai tânăr cu ctitorul Principatului, cel care, printr-un edictum pe care numai acela avea voie să-l promulge, l-a smuls pe scriitor din mijlocul familiei şi prietenilor lui, dar mai cu seamă din inima romanităţii, şi l-a dus, l-a obligat să se ducă, în locuri situate cert în afara romanităţii. Pentru că, în acele locuri, nu se vorbea latineşte – ne scrie, cu disperarea celui care vrea să-i facă pe ai lui, cei de departe, să înţeleagă cum se simte el acolo, complet printre străini –, greaca, la rândul ei, era stâlcită şi scâlciată de nişte locuitori care abia dacă se mai puteau numi şi-şi mai aminteau că erau greci, urmaşi ai coloniştilor milesieni (oricum, departe de rafinamentul vieţii şi mentalului elenistic), alte neamuri umblau pe străzile Tomisului şi altele îl atacau, în vreme de război, cu săgeţi şi torţe (şi, spune poetul, mai tot timpul era război, sfârşitul unuia coincidea cu începutul altuia), pentru că, într-un cuvânt, nimic din autoritatea statală şi prestigiul instituţional roman, deja verificate de secole, nu exista acolo, la marginea mării zbuciumate, afară de întâmplătoare, accidentale corăbii acostate din lumea civilizată şi de foarte îndepărtate garnizoane romane, cantonate în alte puncte strategice pentru teritoriul protejat, decât în vechiul port tomitan. Pentru locuitorii bătrânei colonii milesiene a Tomisului din vremea lui Ovidius, ca şi pentru toate neamurile, sedentare ori bântuitoare pe străzile şi ogoarele pontice, barbari erau ei, romanii, străinii intruşi într-un teritoriu dominat de geţi, de greco-geţi, traci, sciţi, sarmaţi, bastarni şi de alte ἔθνη, lat. gentes, generalmente greu sesizabile diferenţiat de către un poet, fie şi (sau, poate, mai ales) latin.

Ovidius soseşte la Tomis de la Roma după o foarte lungă călătorie, pe mare şi pe uscat (în ultima parte a ei), descrisă aproape în întregime în cuprinsul primei cărţi a elegiilor triste (Tristium libri, „cărţile [elegiilor] triste”). Tot ce va găsi aici, din primul moment până târziu, i se va părea barbar: deci, neroman şi negrecesc totodată. O cetate neromană – fapt firesc, acolo, la acea dată –, dar şi una negreacă, faţă de tot ceea ce ştia el în materie de cultură, inclusiv a spiritului, ca produsă şi practicată de greci. De grecii contemporani lui, din întinsul cuprins al Imperiului, mai ales din Grecia euro-asiatică, din Grecia mediteraneeană, din cea (extrem) orientală, post-alexandrină… Grecia tomitană nu prea semăna cu Grecia din restul oikoumenei, nu prea era Grecia tipică: elegantă, multiform versatilă, savantă, cârtitoare, retorică, mercantilă, dependentă de contexte… Fără îndoială, o altă Grecie, greu recognoscibilă în tiparele ei material-spirituale esenţiale. O Grecie sui generis, o Grecie pontică, nord-vest pontică, semi-barbară sau, de-a dreptul – poate, şi cu un plus de subiectivism poetico-situaţional –, barbară în întregimea ei.

Elegiile ovidiene pontice vorbesc, aşadar, despre aceeaşi realitate a locului, privită, însă, din unghiuri opuse. Cel roman, dezamăgit de incongruenţa dintre tiparele unei vieţi imperiale, greco-romane, standard, şi o realitate de la faţa locului, diametral opusă, repugnantă. Pe de altă parte, unghiul de vedere autohton, tomitan, greco-get şi geto-scit, care îl vede pe exponentul civilizaţiei şi limbii oficiale a tânărului Imperiu ca pe un caraghios, un naiv neadaptat la viaţa dură a climei pontice, în fond, un ins ciudat, el, şi nu ei, sălbatic, ridicol în toga lui subţire când şuieră crivăţul şi când carele trec peste fluviul îngheţat, iar vinul, cel mai bun remediu caloric, se bea tăiat în cuburi.