G. Călinescu în autoportret

Cuvânt înainte

„Nu-ți dai seama că aripile ei sunt plumbuite într-un spațiu de celulă, aripile acelea făcute s-o poarte ca o săgeată sub cerul limpede?” (G. Călinescu, Libertatea canarului)

Paradoxal, dintre marii oameni de cultură români puțini au avut atâția adversari din admirație ca G. Călinescu. Deși s-a bucurat de glorie. Sau tocmai de aceea. Psihologia ranchiunei analizată strălucit de Cioran, a funcționat, în acest caz, ca la carte, atunci și nu mai puțin acum. Atunci, aproape nimeni nu făcea față tempo-ului mental al lui G. Călinescu. Erudiția, pasiunea și culoarea cuvântului, norocos găsit, punea distanță între el și ceilalți. Mulți dintre colaboratori, foarte capabili, cum a fost Ovidiu Papadima, au vorbit despre monologul Profesorului. De aceea, mulți au dezertat din preajma lui, iar dacă au rămas e pentru că și-au recunoscut inferioritatea. Astăzi, resentimentul e întreținut din irepetabilitatea unui astfel de fenomen intelectual. Orice încercare de emulație e în sine descurajată. Un Călinescu se naște, nu se imită. A imaginat și el, divinul critic, un reper uman, ideal total, pe care n-a reușit să-l atingă: ataraxicul Șun. Deși de neatins, l-a divinizat literar pentru că, avea Călinescu respect pentru un sistem de valori în care el nu se încadra decât parțial, dar aspira către el. Adevărul e că Șun era o himeră și nu o ființă reală, ca autorul lui Ioanide.

„Oamenii mari – scria Călinescu despre Pârvan, un idol al lui – în genere nu sunt exemplari. Nu-i poți lua ca pildă pentru năzuinți proprii. Geniul, întâmplarea, stau la temelia gloriei lor”. El însuși – scria Adrian Marino – și-a dominat „de departe epoca”. Era la ora exactă a gustului estetic european, cel astăzi clasicizat. Niciodată nu i-a plăcut ca altcineva decât el să-i remarce genialitatea. Atunci, dacă nu și-o nega, spunea că nu e preocupat de ea ca nefiind definibilă. Deși pe ici pe colo, în beletristică și în eseuri, conferințe, risipea atribute care, adunate, putea rotunji o definiție. Cum în structura geniului intră și recalcitranța la locurile comune, și la violența împotriva omului, atunci putem înțelege de ce Călinescu a fost atacat cu aceeași înverșunare și de legionari și de comuniști, convinși sau ipocriți (deveniți roșii din verzi), la fel de pe dos interpretat și ieri și azi. A avut de înfruntat un dușman mai mare decât timpul, adversitățile. La un paradox, care a fost marca structurii lui, un paradox și jumătate.

Un Călinescu pe înțelesul tuturor acelora care știu să citească o parabolă se conține întreg în premoniția din Libertatea canarului. E un eseu scris în 1934, o extraordinară înscenare a destinului presimțit. Călinescu își dădea lui însuși un avertisment inconștient, nedeslușit. Se poate presupune că după 1944, când presentimentul s-a deslușit, ar fi rescris eseul într-o notă de proastă, amară dispoziție. Aproape de celălalt capăt al carierei, în 1964, exprima tot metaforic, sentimentul captivității; „sunt ca un lup de mare obișnuit cu furtunile oceanului, eșuat lângă un lighean cu apă… sau ca un vultur în colivie”. Pentru noi, cei care-l recitim, acest eseu funcționează ca o premisă de lucru, ne face mai înțelegători. Drept care, spre a nu risca să-i ștergem culoarea stilistică și noima, vom reproduce eseul în paginile consecutive.

În vremurile în care se constată o preeminență a politicului asupra culturii, personalitățile accentuate, cu trăsături genealoide, nu sunt de acolo. Ele trăiesc în și contra acelor vremuri, cu aparență de adaptare dictată de inteligență. Este acesta și cazul lui Călinescu, la fel de izolat și neconformist, pe față sau mascat, înainte ca și după 1944. Dacă între arme muzele nu vor să tacă, mai ales când e vorba de Polymnia, atunci ele pot vorbi ca oracole, ceea ce solicită o traducere, o interpretare. Iar dacă, interpretând, din superficialitate, mizăm pe aparențe, eroarea stă la pândă. Eroarea poate fi vinovată și reprobabilă mai ales atunci când aparențele sunt voit luate ca note de substanță. Oricum ar fi, falsul înlocuiește adevărul, iar interpretarea e profund alterată, necircumstanțială, ca și conștiința celui care o comite.

Ca orice intelectual umanist, situat socialmente în pătura de mijloc, Călinescu a avut idei de stânga. Însă o stângă larg înțeleasă, în sens iluminist și utopic, o „utopie dureroasă” cum spunea undeva, care nu are nimic de a face cu dogma comunistă a estului sovietic, antiumană, cum s-a văzut. El nu s-a convertit la această din urmă altă „religie”. Spre a părea numai că a făcut gestul – deși a fost mereu suspectat de inaderență – a împrumutat din limbajul ei clișee străine de spiritul și stilul textelor sale. Tot așa cum un corp străin, impus de cenzură, sunt și paginile despre proletari din Scrinul negru. Se poate vorbi de o compromitere în ordine politică, a lui Călinescu, dar nicidecum în ordine culturală. Eliminate frazele parazitare, Călinescu rămâne el însuși. Îi putem condamna disimularea, nesinceritatea, care nu se confundă cu ceea ce numim compromis. Compromisul presupune un acord pe baza unei simpatii sau înțelegeri reciproce, o angajare mutuală. Or, el n-a spus niciodată concedo. Mereu spionat de observatori trimiși aproape, el s-a opus cu mijloacele avute la îndemână. Parabola, alegerea unui dublu din literatura universală, retrospecția, ca posibilitate a istoriei de a semnifica ceva actual, cum a făcut în teatru, sunt câteva din aceste mijloace.

Întorcându-ne la nota de compromis pusă în mod mecanic alături de numele lui Călinescu, în tot felul de enumerări, n-o recunoaștem ca adecvată naturii sale, suficientă sieși, cu tot ce este paradoxal în ea. De aceea n-a făcut el gestul de a antrena pe celălalt. Profitându-se de slăbiciunea lui pentru jurnalistică, a fost antrenat unilateral, în profitul puterii politice, acoperită de prestigiul intelectualului, cum se întâmplă și astăzi. Din sadism politic, dogmaticii voiau un Călinescu compromis, în timp ce ei făceau pasul spre el. Dinspre ei vine gestul de a-i oferi onorurile dorite. Le-a primit, însă pe ei i-a înșelat, și nu solidele sale convingeri culturale și estetice risipite peste tot în articolele sale scrise în ziarele puse sub patronajul lui, chiar din 1944. Dar nu el a cerut să le conducă. Ce-i drept, s-a lăsat sedus, îi plăceau publicistica și publicitatea. Mai mult, seducția era liber consimțită și pentru că intuiția i-a indicat primejdiile inflexibilității. Însă n-a trecut cu arme și bagaje de partea noilor ideologi. El a fost alesul, intrat în programul lor dintru început. Niciodată n-a aderat profund, dimpotrivă, spre acest Goliat care era dogma de import, Călinescu a aruncat din praștia inteligenței cu piatra parabolei. Nu l-a ucis, cum i-a reușit lui David, biblicul coborâtor din spița lui Iesei, dar a fost arma lui secretă, o supapă de defulare compensatorie.

Intelectualul, deja faimos, ținut în colivie, a girat totuși o orientare și un limbaj care nu erau ale lui, cel puțin la ziarul „Națiunea”, condus, din culise, de eminențe cenușii. Încă în 1946, publica, în ziarul „Lumea”, câteva Mărturisiri sincere, foarte directe, despre încorsetarea într-un domeniu limitat. Se subînțelege a fi publicistica la câteva ziare. Aceste efemeride nu sunt decât „perdeaua de fum” în spatele căreia personalitatea lui își păstrează intactă independența esențială. „Există o biografie a numelui meu și o biografie a mea”, scrie Călinescu melancolizat, „vorbesc un limbaj pentru mine acum străin”. Era agasat de invitațiile malițioase la solemnități, „sub pretextul notorietății mele, în realitate spre a mă împiedica să lucrez”. Ar fi preferat să fie un poet anonim. A conștientizat repede, cu o anume suferință, că numele dat cu împrumut riscă pierderea strălucirii. Își propune să cheme acasă numele vagabond. Cu ingenuitate, n-a acceptat nici o dată că ar fi făcut ceva reprobabil. Rațiunea lui, necesară și suficientă, a fost binele, ca principiu în virtutea căruia și-a ordonat ideile.

Călinescu era văzut ca un simbol al speranței, punct de sprijin întru continuitate, pentru cei care îl aplaudau frenetic când intra în sălile de conferințe și în aglomeratele amfiteatre ale Universității. Era unic. Așa cum era, Călinescu intra în planurile puterii pe cale de instalare, în ideea că prin el se acreditează. În fond între Călinescu, în esența lui inaderent, și noua orientare, se ducea o luptă surdă, cu sensuri contrarii. Lumea de mâine, cum i se confesa lui I. Biberi, el o vedea clădită pe modelul „cosmopolitismului de tip grec” adaptat la „oamenii Renașterii și ai perioadei Voltaire-Goethe”. Numai aparent își „mortifica voința cu presiunea contingentului”. Or, noii ideologi programau o lume de mâine orientată după modelul sovietic. Pe termen scurt au câștigat cei din urmă, lăsând după ei un dezastru, acut resimțit astăzi, în plan moral și material. Pe termen lung, la modul ideal, a câștigat Călinescu. În 1962, în cererea de primire în partid, cum se știe, la sugestia partidului dornic să-și atragă intelectualii, ca să-i poată controla mai sever, Călinescu scria că vrea „să spulbere bănuiala că ar lua parte la construcția socialistă printr-un entuziasm de vorbe”. Presimțea că acuza se va fi rostit în surdină și, negând-o își definea exact și într-un fel izbăvitor, formalismul afilierii.

Astfel înțelegând relația, credem că alăturarea temporară, putea fi formală, de teamă, sau sinceră, din idealism și credulitate, în ideea de monumental posibil. Terțiul, adică un amalgam între ele, nefiind exclus, paradoxale și umorale fiind reacțiile lui. Teribilismul călinescian, intrat în legendă, tendințele impulsive, imprevizibile, fără o cauză din afară, ca și alte date ale personalității i-au fost studiate și folosite împotriva lui. Psihologii serviciilor secrete au decis, poate, cum și în cazul lui Mircea Eliade (aflat în străinătate), să-l folosească așa cum este. Textual, în dosarul Eliade exista „indicația”: „Dată fiind vârsta și conformarea psihică a omului, el trebuie folosit așa cum este”. Aceeași directivă putea fi dată, de aceeași instituție susținătoare a politicului, și în cazul Călinescu. L-au abandonat, totuși, în 1949, când a încetat apariția ziarului „Națiunea”, scos sub directoratul lui. În același an a fost „epurat” de la Universitate, în ciuda faptului că în curajosul articol Epurarea epurației pledase pentru păstrarea marilor profesori în învățământul superior. Nu mai aveau nevoie de el, prestigiul lui îi ajutase până au devenit siguri de ei. De ar fi fost perceput ca propagandist convins și nu din complezență, adesea ironică, ar fi fost acceptat în continuare. Rămâne totuși în publicistică, scriind, pe teme variate din aria culturii, pentru revista „Contemporanul”, cronicile ironic intitulate ale „optimistului”. Numai sporadic mai publica la alte reviste.

Eliminarea de la catedra universitară de literatură română, se știe, a provocat un exod al studenților spre alte direcții, iar mai târziu, când i s-a îngăduit să revină, nu mai avea același entuziasm, nu mai era la fel de captivant, cum își amintea Șerban Cioculescu. S-a bucurat de „un adevărat cult în rândurile tineretului universitar”, nota Dinu Pillat, într-o evocare caldă, publicată în 1969, când nu putea spune totul. Îi fusese pentru scurtă vreme și asistent, apoi, în două răstimpuri colaborator la Institut, când, apropiindu-se a renunțat la prima impresie că Profesorul ar fi un „Jupiter tonans”. Dinu Pillat, alături de Ovidiu Papadima, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, toți ostracizați politic, unii încarcerați, au fost apărați de Călinescu și încadrați la Institut. Pillat i-a fost colaborator și înainte și după detenția politică. A uzat, deci, de poziția lui în Academie, ajutat de Rosetti, ca să apere literați de mare valoare. A se vedea, în detalii, mărturiile directe ale colaboratorilor onești, necomplexați, în această chestiune, cuprinse în volumul lui I. Oprișan, G. Călinescu. Spectacolul personalității (1999). Din ele se deduce generozitatea și spiritul ocrotitor față cu tinerii cercetători acceptați, omenește, ca marea lui familie. Călinescu n-a comis delațiuni, la ordinea zilei în vremea aceea, n-a demisionat de la principiile lui de mare critic literar. Fără Călinescu, hiatusul 1945-1965 în critică ar fi fost total.  Nicolae Manolescu și Eugen Simion nu se afirmaseră încă. Dintre tinerii poeți contemporani îl admira numai pe Sorescu, până acolo încât, atunci când Dinu Pillat l-a vizitat, ultima dată, ca pentru un adio, l-a găsit citind poeziile acestui tânăr, după care a declarat „că ar vrea să fie un poet ca Marin Sorescu”. Găsea acolo ceva care îi aparținea, spiritul ironiei parodice. Nu se întreabă nimeni de ce marele cronicar literar din perioada interbelică, în competiție cu Șerban Cioculescu, n-a mai scris cronică literară după 1944? Nu pentru că literatura, proza și poezia erau teziste și partinice, cum el n-a fost? De altfel, nu ezită să scrie că atunci când citește recenzii laudative despre opere mediocre tratează situația cu „un zâmbet mefistofelic”. În fața presiunilor, nu-și trădează statutul de critic neconstrâns din afară. Cornelia Ștefănescu reproduce pe coperta ultimă a cărții sale, G. Călinescu sau „seriozitatea glumei estetice” (1996), o frază în care, sub semnătură, Călinescu ia poziție. Declarația explică scurt absența lui din critica de întâmpinare: „Nu vreau să spun că admit minciuna în critică, dimpotrivă, ea mi se pare detestabilă. Dar când asupra criticului se exercită o apăsare socială ce-l împiedică să spună adevărul, o «amânare» se impune”. Amânarea înseamnă tăcere.

Impresionant de adânc a fost înțeles de Ion Biberi procesul, dramatic de complicat, prin care a trecut Călinescu. Se citește cu interes portretul complex făcut într-un articol de prezentare, generală, urmat de un interviu, De vorbă cu G. Călinescu, publicat în ziarul „Democrația”, februarie 1945, la rubrica „Lumea de mâine”. Directorul ziarului independent, de aceea cu viață scurtă, era gânditorul Anton Dumitriu. Precizia judecăților din tabloul psihologic al omului paradoxal, ca și formularea fericită, i s-ar putea datora și directorului. Este o simplă prezumție. Biberi fusese sever contestat de Călinescu, prin 1936, pentru volumul Thanatos, dar se vede că totul fusese dat uitării în momentul critic prin care treceau amândoi. E surprins, în preliminariile interviului, „caracterul unitar care se disociază în opoziții lăuntrice, în scindări, în tensiuni adesea fără ieșire, sau cu soluționări precare”. De aici credința că atitudinile ultime ale lui Călinescu pot fi provizorii, cum au și fost. Fixând totul la prezent, Biberi continuă să apere valoarea manifestă în „comprehensiunea rapidă și plurală… în putința de construcție masivă, durabilă, monumentală”. În ochii lui, Călinescu avea meritul de a se fi construit singur, cu tenacitate, numai că, „pasionatul se închipuie independent și obiectiv”. Cu dreptate observând că, intervievatul exagerează „gravitând în jurul unui centru personal”. Atinge esențialul cu observația: „Criticul român prezintă, desigur, una dintre cele mai zbuciumate conștiințe morale ale timpului nostru”. Călinescu era văzut de aproape, imediat în context, când se străduia să nu-și scoată în afară zbaterile lăuntrice. Deschizând interviul, după acest portret, încă și mai bogat decât am putut rememora aici,  Călinescu se dezlănțuie în autoportretizări oximoronice. Își amintește că Lovinescu l-a cotat drept ataraxic, „dar eu sunt un ataraxic focos”, „sufăr de o indiferență vibrantă”. Vădit indispus și bănuitor, deși nu știa ce s-a scris în prefața dialogului, Călinescu mai adaugă, spre a zdruncina parcă siguranța interlocutorului: „Există o discrepanță între om ca realitate lăuntrică și imaginea pe care ambianța și-o face despre el”.

Tocmai pentru că își construise personalitatea  printr-un regim de muncă pasionată, Călinescu își recompunea propria imagine în conferințe, aparent obiective, despre clasici ai literaturii universale. Cum vom demonstra analitic, își explică, prin ei, structura interioară care-i condiționează manifestările în raport cu ceilalți. Discursul conferințelor, ținute între 1952-1955, conține, de asemenea, prea multe aluzii subversive ca să nu-i revină drept merit, nerecunoscut, lui Călinescu. Plecând de la articolul Ascensiune, se poate reconstitui din fărâme autoportretul freneticului creator. Este aceasta o direcție importantă în interpretarea operei lui Călinescu, ce se vrea nonfictivă, și în mare parte neparcursă interpretativ până acum. Prin acest tip de scriitură, Călinescu găsește o cale de a-și conserva imaginea în sine, în exterior neînțeleasă. Relevându-se în jocul ascunderii, Călinescu refuză resemnarea, își ia în mod superior revanșa, își face singur, ca pentru sine, dreptate, închis în propriul cerc, cu Larii lui, Horațiu, Tasso și Cervantes, cum o vom demonstra. Tocmai relevarea proiecției lui însuși, prin transfer, în textele aparent închinate acestora e miza prezentului eseu. Se pune astfel în lumină o autoimagine ce polemizează superior cu opiniile ocazionale ale contestatarilor. Spre a se ascunde, comunicându-se totuși, Călinescu folosește metoda transferului de personalitate, bazat pe similitudini biografice și de integrare culturală, asemănări structurale ca temperament și spirit sau reacții la stimulii exteriori. Citind în palimpsest aceste trei studii/conferințe putem distinge ce a decupat din modelele furnizate de literatura universală, identic sau asemănător, spre a-și recompune autoportretul interior din particule ce și-au sporit prețul în confruntarea cu timpul. Călinescu n-a distrus modelele, le-a recreat.

Să scrii despre Călinescu astăzi, în acest zgomot „cultural” din care încă nu se deslușește nimic memorabil pentru mâine, ceva la fel de durabil cum ne-a lăsat el, e un risc asumat. Ceea ce nu poate nega nimeni, e adevărul că acest erudit bântuit de neliniști, cu plurale ambiții, numai una în afara posibilităților lui, ataraxia, nu poate fi înțeles corect decât dacă îl situăm în interiorul vremurilor trăite de el în ultimele două decenii de viață. Altfel, se poate cădea în ridicolul personajului lui Budai-Deleanu, un fel de miles gloriosus, care critică tactica unei lupte fără ca măcar să fi fost martor la ea. De ce să-i reproșăm lui Călinescu neputința de a se fi ridicat la „maximalismul moral aristotelic”, când în 1988, la peste două decenii de la moartea lui Călinescu, dar încă în totalitarism acut fiind, Andrei Pleșu apăra ideea unei „minima moralia”, determinată de „relativismul contemporan”. Dacă el se înțelegea pe sine plasându-se, subînțeles, pe această scară, se cuvine să-l situăm tot acolo, obiectiv, și pe Călinescu, „bietul om sub vremi”. Se întreba Călinescu „Ce-ar fi dacă ar trăi azi Eminescu?”. De ne-am pune aceeași întrebare, privindu-l pe Călinescu, am da același răspuns: „ar fi un om mult mai nefericit”.

Monografia Călinescu nu s-a scris încă, dar cine se încumetă să-și încerce puterea de cuprindere a întregului? O astfel de carte ar trebui să întreacă masiva monografie închinată de Marino lui Macedonski. Însă, partea biografică a monografiei, din care nu se elimină avatarurile operei, o datorăm unui excepțional documentarist. Ion Bălu. Viața lui Călinescu e o carte de referință. Rămânem datori cu studiul operei integrale.

Eseul de față – atât este – poate fi întâmpinat cu mefiență de cei cărora le-a intrat în cap că e ușor să scoți de pe tabla culturii românești un geniu, aruncând în el cu piatra „compromisului”, fără să ai capacitatea de a pune ceva durabil în loc. Ignorând presupusa primire, ne simțim deplin legitimați în demersul de a reciti și interpreta, cu umilința cuvenită față de subiect, câteva texte surprinzător de semnificative pentru viața interioară a acestei figuri excepționale, imposibil de încadrat într-o singură categorie caracterială, cu o viață de zi și una de noapte, una răzbunând-o pe cealaltă și amândouă cuprinse în autoportret.