Angoase ale privirii

Angoase ale privirii de Luiza Barcan

Către cititor

Această carte s-a născut după multe ezitări, într-un mo­ ment de bilanţ al activităţii mele de critic de artă şi ziarist şi numai dato­ rită prietenilor artişti care m-au susţinut şi m-au convins să nu capi­ tulez în faţa atacurilor denigratoare la care n-au ezitat să mă supună confraţii cu „experienţă“ şi influenţă în viaţa culturală atunci când am avut îndrăzneala să spun ce gândesc despre fenomenul artistic actual, de la sistemul de învăţământ practicat la noi şi până la manifestările propriu-zise.

„Am păcătuit“, şi probabil că o voi face şi în continuare, prin incapacitatea mea de a mă înrola în vreo tabără şi de a mă supune „exigenţelor“ unei cariere de succes în lumea artistică. Am mai „pă­ cătuit“ şi prin faptul că am adăugat formaţiei mele iniţiale, de filolog, pe aceea de critic şi istoric de artă, din proprie iniţiativă, venind din afara sistemului închis şi sectar al breslei artistice. N-am avut nici măcar abilitatea de a sta cu capul plecat şi de a spune în continuu „da“, lăudându-i pe cei de a căror influenţă ar fi depins liniştea şi platitudinea demersului meu. În plus, plină de „elanuri tinereşti“ şi fără „binecuvântarea“ înaintaşilor mei contemporani, am avut iniţiativa organizării unor programe culturale probabil prea “curajoase” pentru aceste timpuri în care se vorbeşte mult şi inutil de sofisticat despre nimic.

M-am hotărât, în cele din urmă, să adun laolaltă 50 de cro­ nici de artă din cele peste 300, publicate între 1997-2001 în diverse publicaţii, revenind uneori asupra textelor, atunci când mi s-a părut că ar merita făcute unele completări.

Tot ce îmi doresc este să fixez în memoria celor interesaţi de arta contemporană nume de artişti, precum şi unele expoziţii din ultimii ani care mi s-au părut, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ, remarcabile. Această selecţie de consemnări şi comentarii pe marginea unor expoziţii prezentate în trecutul apropiat e dedicată – conform convingerii mele că rolul criticului este în primul rând cel de interfaţă între obiectul artistic şi publicul receptor – nu doar artiştilor-protagonişti ai evenimentelor respective, ci şi oricărei persoane interesate de artă, indiferent de educaţia sau formaţia ei.

Perspectiva din care am abordat cele cincizeci de expoziţii aparţine doar parţial şi numai în sensul enunţat mai sus, criticului de artă. În mod deliberat, comentariul meu este mai curând al unui gazetar outsider, tocmai pentru că am avut în vedere de la bun început condiţia mea de „intrus“ într-o lume închisă, consecventă în metehnele ei mai vechi sau mai noi.

Am încercat ca în fiecare cronică să transmit un mesaj cât mai clar, să mă feresc de preţiozităţile inutile de limbaj, o adevărată “maladie” a comentariului critic actual, astfel încât expoziţia co­ men­ tată să poată fi măcar parţial vizualizată de cei care n-au putut să o viziteze sau revizualizată mental de cei care şi-au oferit răgazul de a intra în ea.

Crezând profund în finalitatea ultimă a artei, aceea de a comunica oricui, în funcţie de sensibilitate şi de educaţie, un mesaj specific, mi-am dorit ca însuşi comentariul meu să iniţieze premi­ sele unui dialog cu publicul şi cu artiştii prezentaţi.

Expunerea obiectului artistic stă, cum bine ştim, sub semnul vremelniciei, deşi ea poate fi, în sine, un eveniment. De aceea, accentele din cronicile adunate în volum cad diferit, fie pe discursul vizual propriu-zis, fie pe viziunea şi personalitatea artistului, fie pe mesajul transmis, atunci când el s-a dovedit a fi explicit. Am selectat şi câteva dintre cronicile în care criticam o anume expoziţie sau fenomenele de disoluţie manifestate cu virulenţă în arta con­ temporană.

Îmi pun şi astăzi aceleaşi probleme pe care mi le puneam acum opt ani, când am debutat în presa scrisă şi audio-vizuală, doar că acum răspunsurile mi se par din ce în ce mai greu de formulat, în primul rând pentru că dialogul cu majoritatea membrilor breslei artistice devine pe zi ce trece un dialog al surzilor.

Asistăm cu toţii, când nu suntem chiar actanţi, la un proces de radicalizare extremă a opţiunilor culturale, mai ales în domeniul artelor vizuale. Se poate vorbi chiar despre o dictatură, mai mult sau mai puţin mascată, a „noilor“ forme de expresie. Mă refer la o anume politică culturală, susţinută cu tenacitate de câteva grupuri de interese, o politică bazată pe radierea memoriei şi instaurarea amneziei totale, în speranţa deşartă că ar mai putea fi ceva inventat.

Sincronizarea cu marile culturi occidentale cere, conform viziunii grupărilor „progresiste“, un preţ prea mare: pierderea totală a identităţii. Eu cred sincer că putem şi că trebuie să ne sincronizăm cu lumea civilizată, şi nu numai cultural (trebuie în primul rând să dovedim lumii civilizate că-i aparţinem de drept), dar acest lucru se poate face într-un singur fel: adăugând propriile noastre valori, câte mai sunt, printr-o acţiune de promovare coerentă şi susţinută, an­ sam­ blului universal de valori şi nu copiind sau imitând la nes­ fârşit forme al căror conţinut nu se află aici, în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Riscând să fiu pe vecie condamnată la desuetudine, nu voi înceta să cred, ca Titu Maiorescu în secolul al XIX-lea, în necesitatea spiritului critic şi a instaurării unui sistem riguros de selecţie a valorilor autentice, după criterii obiective şi nu după interese de grup sau politici culturale la modă.

Mi-am intitulat cartea Angoase ale privirii, pentru că volu­ mul are ca subiect artele vizuale contemporane, un domeniu a cărui abordare stârneşte, dacă rămâi sincer cu tine până la capăt, sufici­ ente angoase. Neliniştile, nu mă îndoiesc, aparţin şi artiştilor oneşti şi teoreticienilor sau comentatorilor care n-au încheiat încă vreun pact de supravieţuire cu noii activişti culturali.

Încerc, în acest volum, să reformulez conceptul de artă contemporană şi să propun o viziune mai echilibrată asupra fenomenului artistic actual din care fac parte, alături de noile media, pictura, sculptura, grafica şi artele decorative, în primul rând pentru că încrederea în Artist şi dragostea mea pentru artă nu se vor stinge prea curând