Viața continuă

10,30 lei 9,50 lei

Viaţa continuă (eBook) – Dan Perşa

Golește
ISBN: EB9786066680516 Categorie: Autor: Anul apariției: 2014 Colecție:
  • Size Guide

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Iată o carte ce rupe cu tradiţia atât de îndelungată şi prestigioasă a romanului, care a fost mereu „determinist”.

În Viaţa continuă şirul cauzalităţilor şi efectelor se sfărâmă. Pătrundem dincolo de lumea  numită „realitate”, de lumea palpabilă, de lumea materiei, care ni se va înfăţişa ca aparenţă. Până şi identitatea personajelor fluctuează. Numele, deoarece aparţine unei făpturi de carne şi oase, materiale deci, nu mai e nici el decât o aparenţă a fiinţei.

Aşa vom pătrunde în cealaltă parte a existenţei, într-un univers pe care îl bănuiam, dar unde n-am putut ajunge până acum,  aflat dincolo de ceea ce vedem cu ochii. Vom păşi peste acest prag, vom trece dincolo de Poartă. Dar de unde a început această aventură tulburătoare? Romanul Viaţa continuă e un strigăt împotriva morţii, e epopeea civilizaţiei noastre incapabilă să mai învingă moartea. Romancierul Dan Perşa s-a încumetat să parcurgă acest drum, aducând în luptă puterea de a visa, energiile psihice transfiguratorii, arta cuvântului. Miză mare, sensibilitate artistică singulară, compoziţie infiltrată de eresuri mitice.

Astfel ia naştere un „roman” ce trece „dincolo de literatură”. Incredibilă poveste, cea a trecerii dincolo de literatură. (Florin Şlapac)

Viaţa continuă de Dan Perşa

(Miron Licurici într-o zi)
Am format numărul şi am aşteptat să sune de mai multe ori de cât se cuvenea, pentru că Miron la ora aceea ştiam că ori doarme, după ce a ieşit din tura de noapte de la Combinat – îl trezeam deseori când reveneam în oraş, îi spuneam că vin, el mai trăgea o repriză de somn până când ajungeam –, ori e în tura de dimineaţă – şi atunci trebuia să mai zăbovesc câteva ore bune pentru a da de el. Eram nerăbdător să-l văd. Era prietenul meu cel mai bun, eram prieteni din copilărie, dar aşa cum se întâmplă, viaţa m-a purtat pe mine, hăt, la câteva sute de kilometri depărtare… Nu îl mai văzusem de doi ani şi cum nu ne dădeam veşti, pentru că prietenia noastră era prea certă şi ştiam, cum se întâmplă de la o vârstă, ce face şi ce simte celălalt… Dar mai bine ştiu ceea ce simţeam eu – e greu să găseşti un ton ca să vorbeşti despre lucruri de care nu eşti prea sigur: simţeam că dacă i-aş fi scris şi mi-ar fi scris, asta ar fi însemnat să recunoaştem distanţa care ne desparte. Pe când aşa, ne puteam întâlni după o lungă vreme, ca şi când ne-am fi despărţit în seara precedentă. Am văzut că de-a lungul anilor, aproape reluam vocabularul nostru din copilărie de câte ori ne întâlneam. Doar în urmă cu doi ani ceva se schimbase. Ironiile pe care ni le aruncam în glumă, erau mai obosite şi ştiam de ce: trecuserăm amândoi de cumpăna vieţii, cum numeşte Dante vârsta de treizeci de ani, moment din care iluziile se surpă şi ştii cam ce te aşteaptă în următorii ani, fără să te mai aştepţi la vreo surpriză care să te farmece sau să te doară prea tare, darămite la una care să-ţi schimbe viaţa. Chiar mi-a spus Miron atunci că „uite, uneori mă gândesc dacă e într-adevăr musai ca un om să se însoare… pentru că o nevastă… aş mânca şi eu o mâncare caldă”. Nu discutam niciodată problema asta şi nici nu l-am ironizat pe tema celibatului său, pentru că ştiam că sunt destui care s-o facă. Şi, la urma urmei, la asta e bun un prieten, să te înţeleagă indiferent care îţi sunt hotărârile şi faptele, pentru că nu ţi-ar deveni prieten un om pe care din câte îl cunoşti, nu i-ai putea da crezare pentru toate câte le-ar face în viaţă, ale căror măsură le ştii.

Miron era cu câteva luni mai mare decât mine, dar la şcoală a fost dat cu un an înaintea mea, aşa că a rămas pentru totdeauna „mai mare”. Era unul dintre cei mai cuminţi copii şi an de an premiant cu coroniţă. Mi-l amintesc şi acum cu diploma în mână şi coroniţa pe cap, de la un sfârşit de an şcolar, când încă nu deveniserăm prieteni. Şi dacă ar fi fost să nu ajungem prieteni mai târziu, tot mi l-aş fi amintit aşa. De ce, dintre sutele de elevi ai şcolii, tocmai el să fie cel care să-mi rămână în memorie, într-o anumită ipostază, la un anumit moment? Nu cred că voi putea şti vreodată. Apar uneori clipe miraculoase şi inexplicabile, cum a fost aceea, când s-a creat un canal de la ochiul meu spre el. Pe toţi ceilalţi copii i-am văzut în acea clipă ca şi când ar fi fost o zi înnourată şi numai el, Miron Licurici, se afla într-o zi însorită. Poate că emana căldura unei mari mulţumiri sufleteşti, atât de lipsită de orgoliu, încât nu puteai să nu i te aliezi, pentru a participa la bucuria lui… Nici atunci şi nici mai târziu nu am auzit vreo vorbă de ocară la adresa lui şi nici nu am constatat vreo răutate îndreptată spre el. Nici măcar cu obişnuitul „tocilarule” nu îl apelau colegii, aşa cum li se spune de obicei premianţilor, cu oarecare ciudă ce mimează dispreţul sau cruzimea. Şi era singurul pe care profesorii îl aminteau, între ei – am surprins o dată o astfel de discuţie –, cu satisfacţie. A avut o copilărie fericită, ca şi mine de altfel. Şi vârstnicii îi prevesteau un viitor aparte.

Prieteniile se legau, în cartierul nostru, între copiii din acelaşi an şcolar, care locuiau pe aceeaşi stradă. Aşa că aveam doi prieteni, pe Titi şi pe Dan. Mai era şi Doru pe strada noastră, dar era cu un an mai mare. Am fost şi cu el prieten, dar nu ca între noi, cei de aceeaşi clasă. Noi ne împărtăşeam unul celorlalţi toate cele, împărţeam ce aveam, ne certam uneori şi ne împăcam, eram aproape toată vremea împreună, fie că mergeam la cinematograf, fie pe dealuri, fie la fabrica de cărămizi, fabrică în jurul căreia era un teren viran, peste care noaptea bântuiau liliecii. Dacă ne prindea cumva înserarea în apropierea fabricii, Titi îşi acoperea creştetul cu haina, pentru că tatăl său îi spusese că liliecii au ce au cu părul oamenilor, vin şi li se încâlcesc în el. Sau mergeam la vânătoare de guşteri de-a lungul râpei în care curgea pârâul Nigel, învăţam să tragem fum în piept din ţigară, spunând „hiii, caii popii-n păpuşoi”, sau vorbeam despre femei, într-un mod foarte concret şi plin de râvna a ceea ce credeam că e dorinţa. Însă nu despre rememorarea copilăriei, ca fapt în sine, e vorba aici… Miron locuia pe altă stradă, chiar în faţa şcolii. Şi era „mai mare”. Şcoala şi curtea ei, cu terenul de sport, erau imense şi în jur străzile adunau o mulţime de case. Copii din acest perimetru, care aveau aceeaşi vârstă, erau prieteni. Îmi amintesc cum l-am cunoscut pe Miron, iar acum, amintindu-mi, îmi dau seama că, subiectiv, am deplasat acest timp cu câţiva ani înapoi şi credeam că l-am cunoscut prin clasa a doua, a treia… Unul dintre colegii mei de clasă locuia în perimetrul străzilor şcolii. Într-o bună zi i-am spus, la o întrebare de-a lui, că îi arăt cum se rezolvă problemele de geometrie în spaţiu şi am fost pe la el. S-a legat o oarecare prietenie între mine şi Florin şi prin el l-am cunoscut pe Miron. E ciudat, nu, că deşi simpatia între Florin şi mine s-a păstrat în timp, prietenia s-a născut între mine şi Miron. Nu îmi amintesc un timp precis, dar ieşind de câteva ori cu Florin pe acele străzi, el mi-a făcut cunoştinţă cu Miron, ca pe un fel de recompensă. Voi doi ar trebui să vă cunoaşteţi, parcă aşa a spus. Eram în clasa a şaptea, pentru că atunci am făcut geometria în spaţiu. Şi curând am început să-l frecventez zilnic pe Miron, care mai era înconjurat de o droaie de copii mai mici – fapt paradoxal pentru mentalitatea noastră de cartier. Mi-l amintesc pe Sorin cel grăsuţ, pentru că mai târziu, când am început să facem drumeţii prin munţi, venea şi el cu noi. Mi-i amintesc pe toţi, dar pe unii nu am ştiut niciodată cum îi cheamă. M-am împrietenit doar cu Miron, încât în scurt timp mi-am părăsit chiar vechii camarazi de pe strada mea. Avea o cămăruţă a lui, cu intrare separată, plină cu rafturi doldora de cărţi, un pat mare, o masă, un scaun sau două. Era înghesuială mare la el. Dar până să pătrund în această tainiţă a lui, o vreme am stat împreună cu ceilalţi copii adunaţi în juru-i şi citeam fragmente umoristice din cărţi poliţiste, cum ar fi cele din Aventurile unui detectiv particular. Miron era cu iniţiativa aceasta. Îi mai plăcea Jerome K. Jerome (câţiva ani mai târziu mi-a spus că am un umor asemănător cu al acestuia, dar mie nu îmi plăcea Jerome). Tot pe la începuturi am făcut şi un schimb de cărţi: i-am dat Oul de cristal, un volum masiv cu povestiri de Wells, contra Douăzeci de mii de leghe sub mări a lui Jules Verne. Eu îl iubeam pe atunci pe Jules Verne, dar înainte de cărţile acestuia, am devorat cam doi ani cărţi poliţiste şi de aventuri, de la Sir Arthur Connan Doyle, la Dashiell Hammet şi Agatha Christie, Poştaşul sună întotdeauna de două ori, Arcaşul verde şi multe altele, din care mai îmi amintesc doar de Sherlock Holmes, de Rouletabil (dacă aşa îi spunea) din Misterul camerei galbene, dar cel mai bine îmi amintesc romanele lui A.J. Cronin, care, paradoxal, mi-au plăcut cel mai mult. Însă bibliotecara mi l-a interzis curând pe Cronin, spunând că nu e pentru copii. Păcat, pentru că mai târziu mi-a pierit interesul pentru acest autor. Citeam aproape întreaga noapte… Şi, într-o zi, Miron m-a invitat în cămăruţa lui şi mi-a dat testul de inteligenţă. Avea un caiet în care îşi nota coeficienţii QI ai prietenilor lui. M-am aflat curând pe locul al treilea, după Miron, care era al doilea, iar primul era un băiat dintr-o familie cu numeroşi copii, care a devenit mai târziu ofiţer de marină şi a murit într-un accident pe navă, aproape adolescent încă. Era cu un an „mai mic” decât mine… De ce erau atraşi copii de Miron şi de ce îi aduna în jurul lui, nu ştiam prea bine. A avut mereu enorm de mulţi prieteni, iar eu eram prieten cu ei, pentru că erau prietenii lui Miron, dar nu a existat între noi altă legătură decât aceea dintre oamenii care se cunosc şi atunci când se întâlnesc întâmplător pe stradă, schimbă câteva vorbe… Când am terminat clasa a opta, părinţii mei s-au mutat din cartier, la bloc. Nu eram însă la mai mult de douăzeci de minute de casa lui Miron. Îi dădeam telefon şi ne întâlneam zilnic la el. În una din zile, într-o vară, după ce revenisem dintr-o tabără, băieţii erau adunaţi în jurul unei mese, sub bolta de viţă. Jucau un joc nou, pe care Miron îl învăţase dintr-o carte: bridge. Îndată ce am ajuns la el, mi-a explicat regulile, a făcut echipă cu mine şi, aşa cum se întâmplă cu începătorii, am primit cărţi foarte bune, am licitat binişor şi cum el era „mâna moartă”, am jucat jocul de levată, chiar dacă era prima dată când o făceam.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Viața continuă”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii