Singura cale

Singura cale de Nicolae Breban

Capitolul I

Lumea se învârtea încet în jurul meu. Uneori, părea că nu se învârte deloc. Alteori, ceva mai repede. Încât, părea că ameţesc, dar… foarte puţin. Dar, totuşi, ea se învârtea mereu şi-mi dădea un soi de ameţeală. Sau, mai ştii, era doar o părere. Era o părere de-a mea şi eu ţin la părerile mele; e tot ce am. Sunt ale mele şi, dacă e adevărat că omul are un adevărat instinct al posesiunii, ei bine, eu îl aveam pe acesta: al opiniilor, al… prejudecăţilor mele. Ale mele şi ale nimănui altuia.

Lumea spunea că am doar 17 ani, că nu împlinisem nici 18. Aşa era, dacă spunea lumea. Eram funcţionar la „Muncă şi salarii”, la o mică întreprindere, ce purta pomposul titlu de „Indaliment”. Una din multele firme ale unei surori-mamă ce nu avea nume, dar acest lucru nu contează în cazul de faţă. Observaţi ce iute m-am adaptat vieţii şi practicilor de funcţionar, dacă am început, chiar şi în gând, să formulez idei în acest spirit, nu-i aşa, cum ar fi această întorsătură elegantă: „Acest lucru nu contează în cazul de faţă”! Ei, ce ziceţi? Mai ales acest cazul de faţă impune, nu-i aşa? Te cred, amice, cum ar fi zis domnul Şandor, superiorul meu direct. El era, de fapt, şeful sectorului Muncă şi salarii. Am zis de fapt, când, în mod normal, ar fi trebuit să spun, pur şi simplu: el era şeful meu. Da, dar… acest de fapt, această întorsătură de frază îi dă şi ei, frazei adică, dar şi mie, umilului funcţionar, un alt soi de prestigiu. Noi, funcţionarii, chiar şi începătorii, tinerii funcţionari, da, chiar şi noi avem nevoie de puţin prestigiu. Sau prestanţă, cum se mai spune. Un fel de importanţă, ca şi drumul, calea spre aceasta. O, nu, nu spre autoritate, care se află mult mai departe pe drumul care duce undeva, spre…, spre…, mă rog, nu contează. Duce, undeva, parcă în sus, cam şerpuind, e adevărat, cu părţi, să le zicem, obscure sau întunecate, dar e un drum, totuşi. Un fel de drum şi în viaţă, spun cei bătrâni, ai nevoie de un astfel de drum, de o cale. Una din ele, dar să fie. Şi, dacă ea este, ca să zic aşa, tu însuţi vei începe să crezi în ea.

Şeful meu, dl Şandor era ceea ce se cheamă un ins zăpăcit. Aceasta nu-l împiedica să fie inteligent. În jur de treizeci, nu prea înalt, brunet, mlădios ca o femeie şi iute ca o şopârlă. Când l-am cunoscut şi când, cu un aer atât de plin de importanţă încât era să mă umfle râsul, mi-a arătat cum se citeşte un ştat de salarii, mi-am zis imediat: iată omul-şopârlă! Noroc că gândurile noastre nu fac zgomot, căci altfel cu siguranţă m-aş fi trezit cu o palmă, dată pe drept cuvânt de superiorul meu, ce se afla în situaţia aceasta de nici jumătate de ceas. Dar uneori, cum spuneam mai sus, lucrurile se petrec cu o viteză ameţitoare; ajunge uneori, o jumătate de ceas pentru a te transforma dintr-un om liber în sclav. E drept că eram unul din acei oameni liberi care nu prea ştiu ce să facă cu această… virtute, să-i zicem. Sau privilegiu. Aşa cum nici noua mea stare de sclavie, să-i zicem sclavie benevolă (deşi nu era deloc aşa!) nu mă incomoda prea mult, cum avea să spună mai târziu doamna Roşu, impetuoasa dactilografă-şefă. Mai târziu, în cursul zilei, se înţelege. Deoarece, prima zi de sclavie, chiar şi benevolentă, este încărcată de timp, ea repetă cumva viaţa copiilor: se întinde şi se multiplică ca un sandou de gumă, se încolăceşte ca un şarpe viu şi gros, lucind din toţi solzii lui metalici, aproape vorbind din sute de guri, ca şi corurile îngereşti. Cei care aduc mărire zeului, deoarece zeii sunt înfometaţi de glorie. Deşi nu au stomacul nostru, al muritorilor, dar ideea de stomac nu le lipseşte. Şi, pe acesta, vorbesc de stomacul, de foamea lor, îl sau o astâmpără cu imnuri suitoare, pline de acorduri în terţe sau cvinte sonore şi îmbătătoare, învăţându-ne pe noi, muritorii, cu altfel de reguli şi aşa-zise armonii. Ce nu sunt, la drept cuvânt, decât un alt fel de convenţii, uimitoare, pentru unii, inutile pentru alţii. Curiozităţi.

Evident, dl Şandor mă dispreţuia puţin, aşa cum se cădea. Eram nu numai un tinerel, dar din cauza timidităţii mele aparente, păream şi mai tânăr, mai neajutorat, decât la ceea ce te puteai aştepta din partea unuia ca mine. (Am să explic mai târziu de ce am folosit adjectivul aparentă.) Şi, această stângăcie, care lui, noului meu şef, îi apărea poate ca jucată sau doar ca o formă a politeţii, l-ar fi speriat de-a binelea dacă şi-ar fi dat seamă de adâncimea ei teribilă. Aşa însă am rămas, cum se zice, în lumea aparenţelor. O lume comodă, deoarece e previzibilă: eu rămâneam în tiparul meu de tinerel sfios şi docil până la imbecilitate, el, dl Şandor, relaxat, vag dispreţuitor şi trăgând cu ochiul complice la cei doi colegi de birou, importanţii domnii Lipcsei şi Vecan. Colegi, dar şi şefii lui direcţi, aşa cum dl Şandor, printr-o simplă mişcare a mâinii, cum se spune, ajunsese la rândul lui şef al unui tinerel, abia venit de pe stradă. Încă acoperit de praful invizibil al mulţimii ce forfotea în sus şi în jos în acei ani, care, mai târziu, se vor numii anii stalinismului. După numele unui dictator răsăritean, un adevărat potentat asiatic, unul din ultimii ai istoriei universale. Şi pentru că a ştiut să-şi ia în serios rolul său de potentat, de stăpân al popoarelor, el era admirat de o jumătate a planetei. Şi când zicem stăpân, în acest caz, nu greşim în nici un fel – acest potentat îşi folosea deplin şi fără prejudecăţi privilegiile sale, aşa cum o făcuseră, probabil satrapii babilonieni, sau unii faraoni ai Egiptului antic. Cu aerul că i se cuvenea, numai lui, unicului, şi cu ideea că anumiţi zei, creaseră în acest fel lumea, încât ea să aibe nevoie absolută de un conducător care să ştie cum trebuie să se poarte şi să decidă. Ce mai, un adevărat potentat. Stăpân peste vieţile, destinele şi gândurile milioanelor care îi stau la picioare. Undeva, nevăzut, tălăzuind ca o magmă vie în jurul clădirii cu turle şi cupole în forma cepei, în care-şi avea el, nevăzutul şi tiranicul, tronul.

O să râdeţi poate, în această mulţime sau mulţimi tălăzuitoare eu eram cel mai mărunt, mai neînsemnat. Dar forţa mea, ca şi stângăcia mea fantastică de care am vorbit mai sus, erau formidabile. Mie însumi, proprietarului lor, ca să zic aşa, nu-mi erau pe deplin conştiente, dar, odată ce aveam să păşesc tot mai decis pe calea mea, ele, aceste defecte momentane, urmau să-şi schimbe culoarea, ba chiar şi calitatea, devenind stâlpi ai existenţei. Dar toate la timpul lor.

Eram elev în ultima clasă de liceu şi, dintr-un greu de explicat sentiment de scârbă, mi-am părăsit oraşul bănăţenesc unde-mi urmasem până atunci studiile şi mă aflam, iată, angajat în câmpul muncii. Aşa se spunea pe vremuri şi suna frumos, erai încadrat, erai în rândul lumii. Dar, atenţie, în care lume: cea care era văzută cu ochi buni de dihania cu mii de ochi, un monstru istoric de curând apărut, şerpuind pe plaiurile noastre, care, prin multiplele sale guri şi limbi şuierătoare, ne anunţa, cu o dicţie implacabilă, că a sosit vremea unui alt timp. Şi, pentru ca acest nou timp să se îndeplinească, era nevoie de jertfe. Aici, nu-i aşa, monstrul avea dreptatea lui, se ştie asta din basme, culese de pe multiple latitudini şi longitudini, că marii dragoni, aciuaţi pe la periferiile unor comunităţi umane, cer şi pretind jertfe. Nimic prea anormal în toate acestea, anormalitatea apare abia atunci când un astfel de monstru îşi alege lăcaşul lângă comunitatea în care se află trupurile şi fiinţele noastre. Atunci basmul prinde adevărata sa culoare, gri-metalică sau roşu-stacojie; culoarea sângelui închegat, cum se spune; sau, mă rog, închegat doar de puţină vreme…

Deşi mărunt şi vag dispreţuit – totuşi, luat în seamă! – eu însumi eram uimit de noua mea situaţie: de a mă afla în lumea adulţilor, cei care au dreptul la un scaun în spatele unui birou, într-o clădire gravă, care are o firmă pe poartă, cei care au dreptul de a studia acte ce-i privesc pe sute de semeni de-ai noştri, uneori, cine ştie, chiar de a semna acte care vor decide pe marginea unor, nu puţine de altfel, tracasamente şi mici avantaje, surprize şi încurcături nesfârşite ce vor fi cauzate unor inşi pe care nici nu ai obligaţia de a-i cunoaşte. Forţa teribilă şi numai în aparenţă invizibilă a birocraţiei, moştenitoarea cetelor de scribi antici ai faraonilor sau satrapilor babilonieni, cei care ţin socoteala recoltelor, a birurilor, a datoriilor şi pagubelor, a eventualelor venituri, ca şi a obligatoarelor şi eternelor obligaţii către acel stăpân abstract: statul. Sau Faraonul, sau dictatorul sau, mă rog, preşedintele. Sau şeful.

Eram, cum spuneam, puţin uimit, foarte puţin speriat, dar şi emoţionat: Doamne, îmi spuneam, iată unde mi-am ancorat barca mea clătinătoare, oare, totul este o simplă întâmplare sau, mai ştii, poziţia mea actuală, oricât de neînsemnată, are totuşi un sens? Unul pentru mine, dar şi pentru umanitate. Deoarece, da, e adevărat, eu voiam să salvez umanitatea. Şi, la urma-urmelor, de ce nu? Au mai făcut-o şi alţii!… Încă de tânăr – o să râdeţi, la nici optsprezece ani împliniţi – eu mă consideram, dacă nu bătrân, oricum, binişor îmbătrânit; sfiiciunea mea se explica şi prin aceasta! – am observat că lumea, lumea din jurul meu, dar şi aşa, lumea, societatea în general, se baza pe o idee greşită: cea a căutării adevărului. Şi, încă din antichitatea greacă, mi se pare, oamenii, filosofii, mă rog, nu au găsit o altă cale de a ajunge la adevăr decât aceea de a… spune adevărul. Dar, mă iertaţi dacă o să vă par ridicol: da, cum să-l defineşti pe X, necunoscuta din ecuaţie, cu însuşi X?

Necunoscuta trebuie dibuită cu orice altceva, cu excepţia propriei ei identităţi, cred eu. Cum să ajungi la adevăr, exprimând ca să zic aşa, adevărul? Dincolo de ridicola tautologie, operaţia în cauză e sortită unui mizerabil, aproape ridicol, eşec. Nimic mai umilitor decât eşecul.

Ei bine, o să mă întrebaţi atunci: bine, tinere, care faci pe filosoful şi îi contrazici pe bărboşii filosofi antici, care e atunci soluţia dumitale? După cum vezi, deşi tinerel şi uşor insolent, noi te luăm în serios! Ei bine, am să răspund eu, neclătinat de ironia adulţilor care se vrea dintotdeauna strivitoare faţă de noi, cei aflaţi pe pragul vieţii civile, răspunsul meu e simplu: dacă ne arde cu adevărat această problemă a celor din antichitate, adevărul, axion, nu avem decât să operăm cu orice altceva decât cu adevărul însuşi. Să zicem, cu… minciuna.