Prea târziu. Speranța Vol. II

33,80 lei

Prea târziu. Speranța Volumul II (eBook) – Ileana Goga Landi

Golește
ISBN: EB9786065946095 Categorie: Autor: Anul apariției: 2017 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Eşti prins într-un vârtej care te aspiră şi te trage inexorabil în adâncimi.
La început te revolţi, lupţi din toate puterile, baţi din mâini şi din picioare, dar cu timpul, forţele te părăsesc căci curentul care te împinge e imbatabil.
Oboseala, dezgustul, dezamăgirea se instalează cu încetul şi te fac să renunţi, să nu te mai împotriveşti, să nu te mai răzvrăteşti şi te laşi târât acolo unde te duce el. O ploaie de nenorociri fără sfârşit se abat pe spinarea ta.
Abia eşti capabil să-ţi menţii capul pe linia de plutire, pentru a nu te scufunda pentru totdeauna, într-un echilibru precar, în vârful picioarelor, datorită instinctului de conservare. (Ileana Goga Landi)

Prea târziu. Speranța Volumul II de Ileana Goga Landi

A treia perioadă

Voi n-aţi fost cu noi în celule
să ştiţi ce e viaţa de bezne,
sub gheare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătuşe la glezne.
***
Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare
cum minte speranţa şi visul,
când uşile grele se-nchid în zăvoare,
şi-n teama de groaznica lui încleştare
pe sine se vinde învinsul.
***
Când porţile sparge-se-or toate
şi morţii vor prinde să urle,
când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-aţi fost cu noi în celule.
(Radu Gyr, Voi n-aţi fost cu noi în celule)
„On dit triste comme la porte d’une prison
Se spune: trist ca o uşă de închisoare.
Şi cred, naiba să mă ia,
Că e adevărat
Et je crois, le diable m’emporte
Qu’on a raison”
(A. de Musset, Poésies nouvelles)

Mislea şi Dirinene

Am fost scoase din celule şi am coborât în rând, pentru ultima oară, în curtea închisorii din Suceava. Acolo ne aştepta un furgon celular. Am aruncat o ultimă privire către această clădire impunătoare, care înăbuşise toate speranţele noastre şi furase atâtea vieţi. I-am adresat un ultim gând lui Harry, pe care nu-l voi uita niciodată, şi totul a dispărut după primul viraj.

La gară, furgonul celular a fost ataşat la un tren normal. Acest vagon special era divizat în mai multe compartimente de dimensiuni minuscule de 1,5 m² la 2m² maxim. În acest spaţiu redus ne înghesuiam o duzină de fete. Fiecare micuţ compartiment dispunea de două banchete, iar într-una dintre ele era plasată chiuveta cu WC. Bineînţeles, nu era prevăzut niciun fel de sistem de aerisire, iar noi am simţit imediat lipsa aerului curat. Puţinul aer care se mai strecura pe unde putea era viciat, căci în timpul traseului nu se putea reînnoi, devenind irespirabil. În plus, foamea şi frigul veneau să completeze decorul. Toamna era răcoroasă şi ploioasă. Înainte de plecare, primisem drept hrană o jumătate de pâine neagră şi un cartof fiert de culoare verde. Au fost primele lucruri pe care le-am aruncat în closet. Singura consolare pe care o aveam era prezenţa lui Mary, inestimabila mea prietenă, pe care o regăseam după o lungă perioadă de separare. Ea fusese judecată în alt lot şi condamnată cu 6 luni mai puţin decât mine. Eram fericite să ne regăsim, iar şansa a fost de partea noastră, căci, ulterior, nu am mai fost practic niciodată separate. A fost în acelaşi timp ca sora mea mai mare şi mama mea, ajutându-mă moralmente să suport şi să accept situaţia în care mă aflam.

În micul nostru compartiment, erau câteva fetiţe originare din Piatra, care fuseseră judecate în alt lot. Aveau între 12 şi 14 ani. Erau condamnate cu pedepse de la 2 la 4 ani de închisoare. Noi, astea mai bătrâne, am fost impresionate de candoarea şi inocenţa lor. Lotul din care făceau parte era important ca număr. În alte compartimente se aflau şi câteva liceene care tocmai obţinuseră diploma de bacalaureat.

Pe toată perioada în care au fost printre noi, am resimţit pentru ele o afecţiune sinceră şi deosebită. Le vedeam atât de firave, atât de vulnerabile şi îndurerate, adeseori cu ochii plini de lacrimi şi mă gândeam că locul lor nu era printre noi. Le era dor de familie, le lipseau mângâierile şi consolările părinţilor, protecţia şi sprijinul lor şi, lucrul cel mai preţios, dragostea lor. De multe ori, se ghemuiau în braţele noastre în căutare de puţină tandreţe. Cu ochii plini de lacrimi şi în hohote de plâns ne povesteau, în şirul zilelor, visurile şi proiectele lor de viitor. Tânjeau după o bucăţică de ciocolată, după o bomboană, după prăjiturile mamei sau după o mâncare pe care o apreciau în mod deosebit. Erau copile care nu înţelegeau cu adevărat ce li se întâmplase. În timpul lunilor următoare, am admirat curajul şi spiritul lor de dreptate. În pofida durerii şi suferinţelor lor, nu i-au blestemat niciodată pe cei care le-au trimis în iadul în care se aflau şi nu au pronunţat niciodată cuvinte pline de ură sau de răzbunare. Nu i-au acuzat pe cei care le-au atras pe un drum care le-a condus în infern, departe de paradisul la care ar fi avut dreptul, ţinând cont de tinereţea lor. Iar dacă ne gândim bine, pentru motivul ăsta au fost recrutate la o vârstă atât de fragedă: ele asigurau o acoperire sigură pentru membrii activi ai organizaţiilor. Cine ar fi putut să bănuiască aceste copiliţe de conspiraţie sau ajutor? Şi totuşi, ele se aflau aici cu noi.

M-am gândit şi am reflectat mult pe subiectul ăsta. Bineînţeles, ele au participat de bunăvoie, la fel ca mine. Dar s-a profitat şi abuzat de inocenţa şi naivitatea lor. Chiar dacă lupta în sine era, fără îndoială, justificată, ele ar fi trebuit cu atât mai mult să fie protejate din toate punctele de vedere. Numele şi adresele lor nu ar fi trebuit să apară pe nicio listă ţinută de capetele organizaţiilor. Aceste liste vor conduce acuzatorii direct la domiciliul lor, de unde vor fi culese ca fructele coapte. Ştiind care este pericolul şi consecinţele lui, mai ales în momentul când valul de arestări a început, în 1947, pe o scară mare, niciodată numele lor nu ar fi trebuit să apară pe o bucată de hârtie. Această imprudenţă le va rupe pentru totdeauna aripile, iar anii de închisoare se vor imprima ca un tatuaj permanent ce va rămâne încrustat pe pielea lor până la sfârşitul vieţii.

– Când am fost arestate, ne-a povestit una dintre ele, am fost acuzate de toate relele de pe lume. Niciuna dintre noi nu a acceptat să „se aşeze la masă”, niciun nume nu a fost dat de buzele noastre în perioada confruntărilor. Nu aveau nicio dovadă suficientă, doar numele noastre pe o foaie de hârtie. Nu mi-a fost uşor nici mie şi sunt convinsă că niciuneia dintre noi. M-au bătut fără milă, până la leşin, m-au ameninţat în tot felul, mi-au repetat de fiecare dată că toate celelalte au recunoscut şi au golit sacul, dar eu ştiam că nu e adevărat.

M-am gândit imediat la fetele de la Piatra care au sosit în celula noastră de la Suceava şi care nu au avut aceeaşi forţă de caracter şi subtilitate de reflecţie. Au căzut în capcana întinsă de anchetatori ca muştele în lapte şi au băut până în fundul cănii tot ce li s-a spus.

– Vedeţi voi, dosarul era gol. Asta îi înnebunea total, vi-o spun sigur. Nu puteau să accepte să le ţinem piept şi să nu scoată nimic de la noi. Din păcate, au reuşit să ne prindă în cursă până la urmă. Când mă gândesc la acel moment, îmi vine şi acum să-mi dau palme. Într-o dimineaţă, ne-au urcat într-un camion şi ne-au dus într-un cimitir. Ne-au aşezat în faţa unor morminte şi ne-au cerut să depunem jurământ că nu voiam cu niciun preţ să ne trădăm cauza în care eram angajate şi că o vom apăra până la capăt. Nu am realizat ce făceam nici eu, nici celelalte fete. Jurasem superiorilor mei că nu voi trăda niciodată cauza, orice s-ar întâmpla, cu preţul vieţii mele. Am găsit deci că era normal să fac din nou acest jurământ şi să rămân fermă pe poziţia pe care o acceptasem. Ca şi mine, toate fetele au avut aceeaşi reacţie. În timp ce făceam lucrul acela, ne-au înregistrat şi filmat fără ştirea noastră. Şi uite aşa au găsit actele de acuzare ce nu puteau fi contestate. Nu mai puteam nega. Eram noi în persoană, vocile noastre, dovada era clară. Ei au câştigat, iar noi am pierdut. Dar au uitat să specifice în timpul procesului prin ce modalitate au obţinut aceste dovezi. Au avut tupeul să afirme că, în urma unei denunţări, Miliţia ne-a găsit acolo, în plină acţiune, în faţa şefilor noştri care ne asistau. Deci era ceva obişnuit să ne întâlnim în cimitir, unde ţineam şedinţele şi puneam ţara la cale. Şefii noştri nu apăreau în film, lucru normal, căci nu fuseseră acolo, dar nimeni nu a pus întrebarea de ce erau absenţi în film. Nu era necesar să caute păduchii acolo unde nu erau.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Prea târziu. Speranța Vol. II”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist
Close

Close
Accesează
Categorii