Intrus în lumea umbrelor. Rebelul

Intrus în lumea umbrelor. Rebelul Vol . II de Marcel Secui

GRIGORE  Vasile plecase de acasă şi se angajase vagonetar la o mină auriferă, mai departe de casă şi la doar cîţiva kilometri de oraş. Una din cele mai periculoase din zonă, o mină „curgătoare” cum îi spuneau minerii, pentru că pereţii îmbibaţi de umezeală se prăbuşeau mereu, dar unde, tocmai din cauza aceasta, munca era mai bine plătită decît în alte exploatări. Se întorsese însă doar la o lună, la o altă mormîntare. Mama îi murise de supărare. Se aşezase în pat într-o seară, îi chemase lîngă ea pe cei doi copii rămaşi acasă, Grigore şi Ileana, fata cea mică, şi le spusese simplu. „Io… drajii mamii, oi muri… că tatu’ vost’ m-o chiemat lîngă iel… şi io m-oi duce!… Că tare îi lui urît sîngur, acolo unde îi, săracu’ di el!” Apoi, sub privirile înlăcrimate şi întrebătoare ale celor doi, se lungise în aşternut, îmbrăcată în hainele ei cele bune, pe care le păstra tocmai pentru un asemenea moment, îşi pusese mîinile pe piept şi închisese ochii. Nu prea credeau ei că are să moară, că doar nu mori cînd vrei, mori cînd ţi-e scris şi cînd te cheamă Cel de Sus la el!… Dar, în zori, au găsit-o ţeapănă şi rece. Nu văzuseră nimic, nu auziseră nimic şi nu simţiseră nimic… şi doar o vegheaseră amîndoi pe rînd, toată noaptea, privind în lumînări. O găsiră moartă, în aceeaşi poziţie, întinsă pe spate, cu ochii închişi şi mîinile pe piept. Vasile venise tot aşa, ca şi la mormîntarea tatălui, mînat de un presentiment şi ajunse acasă la cîteva ore după ce mama lui murise. Avu sentimentul că e însemnat şi blestemat să ajungă întotdeauna prea tîrziu. Grigore şi Ileana rămaseră să moştenească tot avutul pentru că Vasile, îngreunat de acest sentiment de vinovăţie, renunţă la toate. Voia s-o rupă cu trecutul şi să nu mai ştie de nimic, voia să scape de tot ce-l lega de pămînt şi de locul acela bătut de soartă. Ştia că de la pămînt se trag toate relele şi voia s-o ia de la capăt, undeva departe, acolo unde pămîntul nu însemna nimic altceva decît mormîntul aurului şi al argintului, pe care el trebuia să-l deschidă ca un profanator pentru a le elibera strălucirea. Nu-i făcea nici o bucurie asta, dar spera să scape astfel de toate celelalte sentimente care-l legau de pămînt şi de locurile acelea blestemate să fie de-acum legate în lanţuri şi în legi pe care nu le cunoştea şi nu le înţelegea şi pe care nici nu voia să le înţeleagă. Au înmormîntat-o după datină, alături de bărbatul ei şi tatăl lor, să stea alături în moarte aşa cum stătuseră şi în viaţă. I-au pus şi ei la cap o cruce multicoloră şi l-au lăsat pe Ion Pătraş, meşterul în lemn, să-i povestească viaţa, cum ştia el, în versurile lui şchioape şi simple, atît de frumoase şi pure în realismul lor. Vasile plecă apoi în lume, cu ochii în lacrimi, dar fără să întoarcă nici măcar o dată capul, plecă pentru a nu se mai întoarce niciodată.

Cei rămaşi acasă, Grigore şi Ileana, amîndoi necăsătoriţi, se descurcau cum puteau. Grigore rămăsese cu caii fratelui său să muncească pămîntul. Mergea la fîn în Deal sau la cîmp şi lui îi ajungea pentru a fi mulţumit, chiar după toate cîte se întîmplaseră. Dar acolo bucuria era sortită să nu ţină mult. Veniseră vremuri care o alungaseră. Plecase Preda, plecaseră Molnar şi Borza şi plecase şi Boian după ei, dar nimeni nu mai credea că o dată cu plecarea lor li se sfîrşiseră şi necazurile. Şi pentru ca lucrurile să nu se schimbe, Borza şi Molnar se întoarseră după ceva mai mult de o lună. De data aceasta veniseră cu o dubiţă închisă, verde, cu şofer şi cu doi plutonieri înalţi şi vînjoşi, tăcuţi ca moartea, cu petliţe albastre la vestoanele închise pînă la gît şi înarmaţi cu pistoale TT şi automate PPS. Borza nu obişnuia să stea prea mult la discuţii, nu-i plăcea să vorbească despre colectiv sau pămînt. Vorbea puţin şi scurt apoi, cînd discuţia se împotmolea, îl privea pe om în ochi şi îi spunea încet. „Hai să mergem la o plimbare, măi, nea ţărane!” şi rînjea. După o vreme, asta era ceea ce băgă groaza în oameni, „plimbarea lui Borza”. Cei doi plutonieri îl săltau pe om în dubiţă, urcau şi ei, împreună cu Molnar, închideau uşile de tablă în spatele maşinii, Borza urca lîngă şofer şi plecau. Nimeni nu ştia unde mergeau şi ce făceau, dar întotdeauna cînd se întorceau, cel dus „la plimbare” semna şi intra în colectiv. Şi nimeni nu spunea nimic, degeaba îl întrebau neamurile, prietenii, vecinii. Urme de bătaie nu se vedeau pe ei, atîta doar că deveneau prea liniştiţi şi apatici. După o astfel de plimbare, cei mai mulţi dintre ei zăceau o vreme ca de boală. Unii îşi reveneau, dar alţii mureau ca de inimă rea, de crescuseră mormintele în cimitir ca ciupercile după ploaie. Doctorii de la oraş scriau în actele de deces că muriseră ba de plămîni, ba de inimă, ba de rinichi. Mureau de boli necunoscute oameni care nu văzuseră doctor în viaţa lor, pentru că fuseseră sănătoşi întotdeauna. Cei care mai trăiau după această experienţă, parcă nu mai erau oameni. Îşi pierdeau şi mîndria odată cu avutul. Încet-încet, se înscriseseră o mulţime, iar acum erau unii care, cînd li se spunea de „plimbare”, se grăbeau să iscălească şi să se înscrie. Cu toate acestea, Grigore nu se lăsase înduplecat, dar nici Borza nu îndrăznise încă să-l ia la „plimbare”. Nu uitase noaptea aceea cînd trebuiseră să fugă din ograda lui pentru a-şi scăpa zilele. Se limitase deocamdată doar la discuţii, repede retezate însă de Grigore, care îşi găsea imediat ceva de lucru ce nu suferea amînare. Şi nu uitase că Molnar, tovarăşul lui, la el în curte se alesese cu gaura aceea în burtă, de numai construcţia lui ca de piatră îl scăpase de moarte, că dacă ar fi fost altul… Dar trebuia să aibă o discuţie serioasă şi cu el cîndva. „Măi Grigó – îi spusese într-o zi – de ce să ne tot certăm noi doi şi să ne supărăm atîta?… Apăi, tu să ştii că pînă la urmă tot te înscriu, să ştiu bine că te omor cu mîinile astea două!” şi îi arătase lui Grigore două palme ca nişte lopeţi, mari şi late, cu degete butucănoase, făcute parcă să sugrume. Grigore mîrîi privindu-l pe sub sprîncene cu o ură nedisimulată. „Nu mă înscriu… şi ce mi-ţ’ puté’ face?… Că doară nu-ţ’ îndrăzni să mă omorîţ’!” Borza rînji aşa cum îi era obiceiul şi îl privi cu capul puţin lăsat pe un umăr şi cu ochi care parcă întrebau „Oare?”, dar glasul lui spuse altceva. „Tu oi fi mai căpăţînos ca alţii?… D’apăi, io am îndoit oameni mai tari ca tine, mă’ Grigó!” Dar pe el nu-l puteau convinge cu una cu două. La „plimbare” nu-l puteau lua pentru că Grigore umbla întotdeauna cu barda la el şi cu Bujor la picior şi se ferea să treacă pe uliţe după lăsarea întunericului. Iar dintre oameni nu-l puteau sălta, ca pe alţii, pentru că s-ar fi opus şi nu era de glumă cu el cîtă vreme avea barda aia în mînă şi cîinele lîngă el. Cu Grigore trebuia aplicată altă tactică. Borza rînji gîndindu-se la asta. Începuse să devină rutină „plimbarea” cu dubiţa şi se cam săturase. Simţea nevoia unei schimbări.

Într-o seară, după ce băuse împreună cu Molnar şi cu plutonierii două sticle de pălincă fără ca ceva să se vadă pe el, se hotărî. Molnar se îmbătase peste măsură, aşa că renunţă la el. Unde voia el să meargă, nu-l putea căra în spate. Îşi luă doar matahalele cu el şi se strecură nevăzut şi neauzit spre casa lui Grigore. Cîinele nu era acasă, ăsta ar fi fost o problemă, dar în seara aceea se dusese probabil după vreo căţea. Cînd intrară în casă, Grigore rămase trăznit, nu-şi imagina că cineva putea avea atîta îndrăzneală. Se gîndi că poate îi uciseseră cîinele, pe Bujor, dar nu-l auzise lătrînd şi nu auzise nici vreun foc de armă, poate că-l omorîseră cu vreo bîtă. Acum era singur, de vreme ce singurul lui aliat nu mai era. Ileana, care trebăluia prin casă, se lipise cu spatele de perete, rămînînd ca o stană de piatră, cu gura întredeschisă şi ochii măriţi de spaimă. Grigore văzu privirile celor doi plutonieri încărcate de subînţelesuri neruşinate cînd se uitaseră la ea. Ileana nu era fată urîtă şi Grigore ştia ce însemnau privirile lor după cum şi ea săraca ştia, căci plutonierii se luau mereu de femei pe uliţe, de le mersese vestea. „Nu ne omeneşti cu ceva?” întrebă Borza zîmbind şi înaintînd spre masă ca şi cînd ar fi dorit să se aşeze. „Plecaţ’ din casa me’! mîrîi Grigore încruntat, dar fără să ridice tonul. Plecaţ’ pînă nu vă scot maţăle!” şi apucă în pumn cuţitul aflat pe masă. Unul dintre plutonieri ajunse în stînga lui şi-şi scoase încet automatul de la umăr. Îl pendulă uşor ţinîndu-l de bandulieră şi îl lansă apoi cu forţă, izbindu-l pe Grigore cu vîrful ţevii drept în rinichi, o clipă după ce auzi strigătul Ilenei.