Hana

16,30 lei

Hana (eBook) – Platon Pardău

Golește
ISBN: EB9786068843032 Categorie: Autor: Anul apariției: 2017 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Profesorul Carol Popa se pomeni azvârlit la cinci sute de kilometri de Bucureşti, tocmai în creierul munţilor Carpaţi, în Doruna – unde, de altfel, se şi născuse.

„Azvârlit” e un fel de a spune, făcuse drumul cu trenul, aproape o noapte de vagon de dormit – singur – loc pe roată, clănţănind, bubuind, zburând prin gări, auzind sau părându-i-se că aude voci, văzând sau părându-i-se că vede lumini, văzând prin întuneric sau părându-i-se că se întâmplă astfel, după cum era şi cu enervările reale sau imaginate, care ba i se aprindeau în minte, ba se stingeau. Şi astea toate din pricină că Hana, născută şi ea în Doruna, evreică din Doruna, ţinea ca el să răspundă pozitiv la invitaţia oficialităţilor locale de a întruni „fiii celebri” ai Dorunei, într-o manifestare care se voia grandioasă, dar nu fusese deloc grandioasă, cu toate că se auzi fanfara în preajma obeliscului ridicat, cine mai ştie de cine…

Hana de Platon Pardău

1

PROFESORUL CAROL POPA se pomeni azvârlit la cinci sute de kilometri de Bucureşti, tocmai în creierul munţilor Carpaţi, în Doruna – unde, de alt­fel, se şi născuse. „Azvârlit” e un fel de a spune, făcuse drumul cu trenul, aproape o noapte de vagon de dormit – singur – loc pe roată, clănţănind, bubuind, zburând prin gări, auzind sau părându-i-se că aude voci, văzând sau părându-i-se că vede lumini, văzând prin întuneric sau părându-i-se că se întâmplă astfel, după cum era şi cu enervările reale sau imaginate, care ba i se aprindeau în minte, ba se stingeau. Şi astea toate din pricină că Hana, născută şi ea în Doruna, evreică din Doruna, ţinea ca el să răspundă pozitiv la invitaţia oficialităţilor locale de a întruni „fiii celebri” ai Dorunei, într-o manifestare care se voia grandioasă, dar nu fusese deloc grandioasă, cu toate că se auzi fanfara în preajma obeliscului ridicat, cine mai ştie de cine, şi mereu modificat – cine mai ştie de cine –, iar vreo cincizeci de necunoscuţi, în sala de onoare a primăriei cu turn şi ceasuri negre, la o masă gigantică dispusă în dreptunghi cu faţa pentru prezidiu şi coada pentru neprezidiu, vreo cincizeci de necunoscuţi deci, cu timp dinainte stabilit şi cronometrat la cinci minute, de un primar tânăr, uscăţiv şi zâmbăreţ, în ciuda unui aer de rigiditate, îşi spuseră biografiile. Patroni cu câte una, două, trei firme, ingineri la uzina mecanică făcătoare de ce vrei şi ce nu vrei, numai materie primă să fie, medici stagiari, asistente înfumurate, ba şi proprietarii celor două cârciumi celebre ale Dorunei: una în parcul dendrologic plantat de vreun veac, pe când Doruna căzuse, odată cu Bucovina, sub austrieci, alta, pe drumul spre Ardeal, ascunsă printre vilişoare, dar vestită printr-o ciorbă de burtă fără egal. Între aceste două cârciumi prospere, diriguite de bărbaţi tineri, roşii în obraji şi mirosind a brânză, prin dimineaţa pâcloasă, amuţită de iarna aflată în toate drepturile ei, se înălţa ruina Cazinoului balnear, unde cel ce avea să fie profesorul chirurg oncolog Carol Popa, când clădirea barocă, zidită tot de austrieci, era în toate splendorile aurăriilor ei, recitase în sala de spectacole cu 304 locuri, pe scena, semicirculară, poezii despre victoria ruşilor asupra nemţilor, eliberarea Chinei de către Mao-Tse-Dun, strategie care-l aruncase în Taiwan pe Chiang-Kai-Şi, dansase „Arcanul” şi „Bătrâneasca”; iar doi ani mai târziu, după ce nu reuşise să se facă actor de teatru, întâi, şi de film, apoi, să fie as în felurite jocuri din ţinuturile Someşului, unde lucrase, pedagog la un liceu, „George Coşbuc” – dacă se uita în cartea de muncă – exact trei sute şaizeci de zile.

Au fost şi momente de emoţie. Carol Popa, om la aproape şaptezeci de ani, aflat în aşteptarea legii care pensiona chiar şi medicii profesori, văzând atât cât îi permitea miopia vârstei, îşi descoperi, nebăgate de nimeni în seamă, două din fostele lui profesoare, ambele de literatură, slavă Domnului!, că peste un matematician de-ar fi dat, întâmplarea i-ar fi lăsat un gust acru, dacă nu ar fi considerat-o un eşec. Emoţionat fusese nu doar că-şi întâlnise bătrânele foste profesoare, ci de faptul că ele, de după dioptriile multe, abia îl recunoscuseră, dacă îl recunoscuseră, pe fostul lor elev în bărbatul înalt şi, la rându-i, miop, dar evitând, din cochetărie, să-şi pună ochelarii cu rama de aur cumpăraţi la Bruxelles cu prilejul unei vizite la NATO ca membru al suitei demnitarului V.; emoţionat fusese deci tocmai de lipsa de emoţie a celor două foste care îşi lăsaseră sărutate mâinile, îngăimaseră câte un „a, magistrul”, şi porniseră spre ieşire, fără să-i lase certitudinea că le impresionase faima lui.

Aici îl azvârlise Hana! S-o bodogănească?! Prea era în el această soţie evreică a lui, cu profil nemţoid, cea mai tânără evreică dacă ar mai fi locuit în Doruna, prea făcea parte din el, într-atât încât cedase după ce-l pisase doi ani cu ideea de a ridica o casă a lor pentru bătrâneţe (?) pe meleagurile de naştere, unde despre mulţimea de evreii locului de altădată, nu departe de cea fostă mulţime a nemţilor – mărturie mai stătea cimitirul ascuns de brazi negri şi uitaţi de vreme, pe o costişă în stânga, cum mergi către de toţi cunoscutul pârâu Bizom.

Cu acest pârâu Bizom, profesorul doctor docent, specializat în oncologie, avea oarece legături. Tot pe o costişă pe stânga, proprietate cândva a neamului lui, tocmai unde apa se înfundă în pădurile numite mai încolo Dealul Negru, o stră-stră-străbunică fusese ucisă cu barda, decapitată ca-n filmele de capă şi spadă. Ucisă degeaba. Comori moarta nu avusese, iar ucigaşul îşi sfârşise zilele în închisoarea de la Cernăuţi, la puţină vreme după terminarea Primului Război Mondial.

Asta fusese cu întâlnirea cu „fiii Dorunei”; de adăugat ar fi că profesorul primise şi o diplomă de „Vizitator de onoare al oraşului”, el, băştinaş din tată în fiu de vreo două sute de ani, urmaş al lumii trecute peste munţi din Ardeal în Moldova, fugari de unirea bisericii ortodoxe cu Roma pe la anul 1700. Oricum, diploma era frumoasă şi, din punctul de vedere al adevărului strict, chiar amuzantă, puţin şi cam adevărată, dacă ţinem seama că omul plecase din Doruna de pe la 18-l9 ani şi rar mai dădea pe aici. De aceea cumva amuzantă era şi întoarcerea în Doruna, ideea Hanei cu casa cea nouă din spatele casei vechi de lemn, aproape pustiită, arar locuită de ei atâta amar de vreme! Că socru-su murise fără să apuce s-o tencuiască pe dinafară. Cât trăise soacră-sa, îi mai apucaseră, pe el şi pe Hana, câte şapte-opt zile pe an oaspeţi în odaia care dă spre strada ce duce către Ardeal în stânga şi spre Parc în dreapta; apoi, cu aportul directorului foarte amabil de la uzina „Dorunamecanica”, inginerul Nichita, făcuse rost de o ştangă de fier, groasă, vopsită în verde, de două buloane îndeajuns de lungi să treacă prin pereţi şi să-şi scoată capetele prin ştangă, pusese două lacăte chinezeşti grele, cumpărate din piaţă, închisese totul şi lăsase cheile în mâna Gustei, mătuşa Hanei.

La întâlnirea „fiilor celebri”, Gusta, care locuia la parterul vechii case de lemn şi se lupta cu o ciupercă, imună la orice tratament în hotărârea ei să roadă casa de brad, din temelii până la etaj, până la ţigla roşie de pe acoperiş, Gusta deci avea şi ea un amestec în venirea profesorului în Doruna: cheile. Cum-necum, între „fii” nu se afla niciun evreu şi nici pretenţii n-ar fi avut vreunul dintre cei şase care mai trăiau şi erau din partea locului. Excepţia era Hana, cercetătoare de marcă la Institutul de virusologie, autoare a unui raft de cărţi pe teme simpatice, de la râie până la SIDA. Dar neinvitată. Popa îi propusese să vină împreună, ce dracu, doar suntem destul de „fii”. La care primise uluitorul răspuns că evreii ştiu când sunt doriţi şi când nu, iar în ea vorbea un glas care zicea hotărât „nu”. Cu aceeaşi hotărâre – repetăm – îl azvârlise însă pe profesor în Doruna şi cu o şi mai mare hotărâre diriguise ridicarea noii case, aproape terminată acum, şi golise de mobilă casa cea veche din simplul motiv că nu voia să facă drum de strămutare a porilor putreziciunii lemnului dintr-o parte în alta. Şi mai era un motiv: dormitorul părinţilor. Patul în care îi murise tatăl şi în care dormise maică-sa! Mobilă cubistă, lemn natur, peste o jumătate de veac de rezistenţă în vreme de capitalism, război, deportare, fascism, comunism, şi nu se ştie ce va mai fi. Profesorul avusese nedelicateţea s-o întrebe dacă nu cumva ideea ei este ca el să moară tot în acel pat, iar ea la Bucureşti, în transatlanticul de apartament dat lui cu chirie de comunişti, ca unuia pe care îl socoteau de-al lor, pe când el nu era decât al bolnavilor pe care-i opera de cancer şi câte unul mai supravieţuia. În partid, nici vorbă. Ea se mulţumise cu o tăcere, care semăna teribil cu acelea pe care i le ridica în faţă ori de câte ori o întreba cum trăiseră ei în Transnistria, unde fusese deportată între 1941 şi 1944.

Cât despre Gusta, era mătuşa nemuritoare, cu o mutră de madonă zugrăvită de un pictor copist, păr creţ, sprâncene groase, şolduri bine vizibile şi un fel de veselie pe faţă, de care profesorul nu era sigur dacă nu-i un rictus ce nu exprimă stările ei de suflet. Argumente pentru a doua eventualitate existau: Gusta se simţea perfect în singurătatea casei vechi, luptându-se cu ciuperca cea fără antidot, şi nu părea hotărâtă să moară aici în Doruna, nici în altă parte. De aceea şi acceptase urgent complicitatea. Cum avea el să doarmă într-o casă pustie, golită de mobilă, rămasă doar cu sobele şi fără apă? Hana pregătise totul: cameră la hotelul „Caraiman” reţinută, confort extra. Ciudăţenia aici intervine! Profesorul avea un plan secret. Să doarmă în casa pustie! Era o experienţă. Poate are prilejul să converseze cu vreo stafie sau cu domnul drac! Sigur, nu ar fi fost ca în castelele englezeşti cu stafii, dar într-o casă aproape părăsită unde rezista Gusta din Doruna, măcar un drăcuşor s-o afla, unul cu coada roşie! Aşa că Gusta descuie unul din destul de ruginitele lacăte, scoase ştanga verde, împreună cu meşterul Vasile – despre care vom face vorbire (cum zic juriştii) mai târziu – trăsni un foc în soba cea mare din camera de către drum, puse două saltele pe direcţia Nord-Sud. Deasupra, somiera de la ireparabilul recamier, mobilă populară abandonată aici de zeci de ani de profesor.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Hana”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii