Ficțiuni secunde Ediția II

Ficţiuni secunde Ediția II (eBook) de Mircea Băduţ

Ca un fum de pipă

– Nepoate, mi-a răsărit un extraterestru în grădină!

Bunicul este un glumeţ şi jumătate. Dar, în ciuda atitudinii poznaşe, chiar şi în spatele celor mai aiurite vorbe ascunde câte ceva. E adevărat că mai sunt şi glume ermetice, de care se amuză singur, dar ştiu – acum, când stau cu receptorul la ureche – că trebuie să aflu singur ce a vrut să spună. Până să-mi vină vreo idee, bunicul şi-o continuă pe a lui, de la celălalt capăt al legăturii telefonice:
– Nu ştiu ce să mă mai fac cu el!

Nimic din care să dezleg şarada. Aşa că arunc la întâmplare:
– Udă-l! Probabil că-i secetă.

Ar fi gata să izbucnească în râs dacă nu l-ar reţine o îngrijorare pe care i-o simt printre cuvintele rostogolindu-i-se prin gâtul uscat.
– Poţi veni aici înainte să moară? Că de udat, nu cred să fie cazul. S-ar părea că apa noastră nu-i prieşte. Şi se-nverzeşte din ce în ce!
– Păi, în grădină înverzirea nu-i de rău! Iar cu botanica eu am terminat-o de multicel. Nu pot fi mai priceput decât dumneata.
– Şi dacă mor legumele din jurul lui?! Trebuie să vii să-l iei, îl duci la televiziune, sau unde crezi tu – da’ mă scapi de el. Că şi-aşa, unde s-a scuturat sfera lui s-au cam ars porumbii.
– Ce sferă? Care porumbi?
– Cum, mă, „care porumbi?”! Porumbii ăia înalţi, verzi, cu drugi mari cu boabe galbene. Care se macină şi fac mălai. Păi îţi râzi de mine?! Se poate, om bătrân…

Simt că explodez; bunicul o fi dat atacul la damigeana de anul trecut şi acum se amuză pe seama mea.

– Nu, nu! Ai zis ceva de-o sferă!?
– A! A fost aşa ca o pleaşcă rotundă-rotundă, mai mare decât roata de la căruţă, goală pe dinăuntru şi transparentă, mai transparentă ca un prapure de miel pentru drob. Şi după un timp, când iarăşi m-am dus la ea, prapurele ăla se uscase, iar când să-l ating, s-a desfăcut şi s-a risipit ca un praf uşor.

O asemenea descriere depăşea puterea mea de înţelegere. Mă simţeam ca un şoricel speriat, lansat într-un labirint de cunoştinţe despre natură care mai de care mai inutilizabile la dezlegarea şaradei bunicului. Oricum, reuşise să mă facă cum nu se poate mai curios.
– Şi extraterestrul?
– Cred că stă şi se roagă pentru sfera lui. E la câţiva paşi de ea; nu s-a clintit deloc. Mă îngrijorează că şi-a schimbat culoarea. Era roşu aprins, apoi s-a îngălbenit, şi – înainte de a da io telefon la voi – am trecut şi era verzuliu. Am încercat să stau de vorbă cu el, să-l consolez, da’ nimic.
– Vrei să spui că e om?!
– Nuuu! Dar aşa cum stă, cu piciorul parcă înfundat cu rădăcini în pământ, are o atitudine foarte omenească. E trist, şi-mi pare rău de el. O fi amărât că i s-a stricat sfera, sau că nu-i prieşte pământul nostru… Nu ştiu ce-i, dar cred că o să moară aşa, trist.
– Stai aşa! Vrei să spui că ar avea mâini, picioare? Faţă?!
– Nu, n-are, dar uitându-te la el îţi poţi închipui uşor că le are. Şi io mai cred că e de treabă, că nici un gest n-a făcut când m-am apropiat cu pipa mea duhnind. Băiat la locul lui. Altul ar fi mustăcit, ar fi plecat naibii! Dar ăsta nimic. Adevărat, că nici nu pare că ar putea să plece, aşa de bine plantat e acolo. Parcă se uită întristat că nu poate răspunde la vorbele mele. Foşnind din când în când. Io cred că n-are gură. Acum, dacă mă gândesc bine, nici ochii nu mi-i amintesc, şi totuşi parcă se uita la mine… Hai, vino, vino repede! Tu eşti tânăr, ştii limbi străine, poate reuşiţi să vă-nţelegeţi. E păcat să rămână, aşa trist, în ograda mea. Nici la vecini nu le-am spus, ar fi râs de mine. Nu l-a văzut nimeni; acu’, vara, e greu să înţelegi ceva într-o grădină de peste gard: plante înalte, multe, încâlcite; ştii cum e…
– L-ai atins? Ai încercat să pui mâna pe el?

Nici nu ştiu când trecusem de la ideea unei glume la aceea a unei realităţi fruste. Eram deja convins de ce văzuse bunicul, iar tremurul vocii sale îmi transmisese o stare de sfârşeală neînţeleasă.

– Păi, da! Am vrut să-i pun mâna pe umăr, sau pe unde mi s-a părut mie a fi umărul, să-l iau cu binişorul, să nu mai fie supărat, că viaţa merge înainte, şi le dregem noi pe toate, că oameni suntem… Numai că acolo unde l-am atins s-a pătat în galben, şi mi-am luat repede mâna, că m-a cam urzicat. Iar când l-am văzut ultima oară m-am ruşinat observându-i umărul: arăta acum acolo ca o foaie de viţă-de-vie mănată. Vezi, de-aia am venit repede să-ţi telefonez, să-ţi spun să vii aici iute, să-l împăcăm! Să facem ceva pentru el!
– În ordine, bunicule! În trei ore ajung la dumneata şi încercăm să-l ajutăm.

Îmi făcusem deja calculul şi aşa trebuia să iasă.
– E păcat de el. Hai, vino repede!

Şi a închis.
*
Pe drum, în legănatul discret al autobuzului, am avut timp să-mi imaginez fel de fel de variante. Care mai de care mai fantastice. Care mai de care mai aventuroase. Însă toate încheindu-se cu un bun venit civilizaţiei extraterestre.
Am avut şi un mic incident: o defecţiune tehnică la autobuz care ne-a întârziat aproape o oră. M-am perpelit în acest timp de parcă preluasem toată îngrijorarea bunicului.
*
Soarele se pregătea să apună la ora când eu intram hotărât pe poartă. L-am văzut pe bunicul stând pe prispă şi mi-a sărit tot elanul. Ceva părea în neregulă. Când am ajuns lângă el doar a dat din cap, fără să-şi descreţească muşchii din jurul ochilor. „Îl supără lumina apusului”, mi-am zis. Şi am vrut să mă agăţ de gândul acesta, dar tot nu mergea. Bunicul era absent, cumva pierdut în admirarea fumului ce i se ridica din pipă. O sticluţă albă, de ţuică, stătea vlăguită lângă şezlong, dar nu-mi inspira nimic degradant – momentul ascundea ceva mai profund.
– Unde e? l-am întrebat.
– Nu mai e. Se stinge după dâmb. Şi n-am putut să-l ajut cu nimic. Nu l-am înţeles, nu i-am dat nimic, nu am fost în stare să-l îndrum deloc; şi acum îmi moare în grădină! Suntem nişte neputincioşi.

Am fugit acolo unde spusese bunicul şi am localizat imediat o excrescenţă indigo de o stranietate violentă în grădina cu a cărei armonie mă obişnuisem de mic. Părea că fusese mult mai înaltă – acum de-abia mai avea vreo şaptezeci de centimetri – şi se scurgea uşor într-o baltă în jurul propriei tulpini. O substanţă lichidă pe care pământul, în mod straniu în uscăciunea aceea, nu o absorbea deloc, sugerându-mi fără dubiu o materie nepământeană în agonie.

Nu m-am mişcat de lângă ea până la înserare. Observam – chiar în starea aceea confuză de gânduri despre neşansă şi despre limitele înţelegerii noastre – cum pata dispărea câte puţin, volatizându-se.

*

Se întunecase când m-am îndreptat spre prispă. Bunicul stătea în aceeaşi poziţie, parcă amorţit.

Atunci s-a ridicat, şi-a făcut cruce, şi a spus cu glas calm:
– Împacă-ne, Doamne!, cu toate lucrurile din împărăţia ta, oricât de întinsă ar fi ea!

(28 septembrie 1994)