La gurile Africii

La gurile Africii de Grigore Ilisei

Şoldul cel mic al Africii, pistoletul, cum mi se înfăţişează Tunisia când privesc planiglobul, este parcă o deltă a continentului, prin ale cărei braţe şi guri intri într-o lume fastuoasă, fabuloasă, fascinantă, frisonantă şi puţin înfricoşătoare, totodată. Te afli în faţa unei revărsări de necunoscut şi mister. Aşa îţi închipui partea aceasta a Terrei, fie şi din fuga gândului. E, într-adevăr, aveam să o constatăm, un tărâm al tainei, ce nu şi-a pierdut nici azi, când secretele de pe faţa pământului aproape că au dispărut, puterea iradiantă a misteriosului. Ai ajuns la ţărmul mării ori ai suit pe un mal înalt şi din amândouă punctele încerci puternic senzaţia că baţi la porţile eternităţii. E capăt şi început de lume. Poate de un asemenea simţământ au fost cuprinşi şi fenicienii Elissei Didon, întemeietoarea, potrivit legendei, a Cartaginei, la 814 î.H. Corăbiile pornite din Tyr, de pe coastele mediteraniene ale Libanului de azi, străpunseseră cu prorele linia imaginară despărţitoare în două părţi, occidentală şi orientală, a Mării Mediterane. Instinctul, aproape fără greş întotdeauna, al corăbierilor din ţara cedrilor, le şoptise că acesta era locul providenţial şi sortit. Sufletul tânjea spre Orient, dar tragedia prin care trecuse Elissa, principesa lor, al cărei soţ fusese omorât într-o clipă de nebunie de fratele ei, le poruncea să se îndepărteze cât mai mult de vatra estemată. În acele momente de sfâşiere zăriseră dintr-odată, în toată splendoarea şi lumina binecuvântată a zilei, colina tronând aidoma unui jilţ imperial. Domina impunătoare întinderea de un albastru verzui a mării, limpede până-n străfunduri. Semeaţa înălţime se arăta măiestrit cioplită, anume ca să domolească apele în timpuri furtunatice. Un deget uriaş, ciclopic, se ivea dintr-o palmă de pământ roşcat. Era penisula Capul Bon. Stăvilise apele şi le cubărise într-un golf îmbietor al tihnei, scaldei şi, de ce nu?, al leneviei reflexive. După ce-au fulgerat cu privirea întreaga deschidere, au aruncat fără să ezite ancorele. Le ieşise în cale toposul predestinat. N-aveau de unde să ştie ca destinul, surâzător la început, avea să fie apoi necruţător cu ei şi aici, pe ţărmurile Africii, la fel cum se întâmplase în Liban, de unde pribegiseră. Au suit pe Byrsa. Ceea ce le-a fost dat să vază n-a făcut decât să întărească hotărârea. De pe magnificul platou Mediterana se afla la picioare. Marea se tolănea sub puterea lor veghetoare. Erau la o răscruce de drumuri, între Sicilia şi Africa. Mediterana părea, privită de la acea altitudine ameţitoare, un fluviu neasemuit. De pe Byrsa îl cuprindeau în palmă. Atunci a încolţit, poate, dorinţa de a stăpâni vitala cale de navigaţie. Vrerea li s-a împlinit curând. Cu o flotă numeroasă şi puternică, construită odată cu falnica cetate a Cartaginei, fenicienii au transformat culoarul maritim într-un vad cartaginez. Nimeni n-avea cum să-l străbată fără ştirea şi permisiunea cartaginezilor. Aşa s-a întâmplat vreme de aproape şapte secole, până când romanii, supăraţi peste măsură, au zdrobit trufaşa flotă a cetăţii nord-africane şi au ras de pe faţa pămantului superbul oraş al antichităţii. Ostaşii Romei au spulberat Cartagina punică şi au zidit o altă aşezare la fel de majestuoasă, Cartagina romană. În toată întinsa provincie africană, noii stăpâni au înălţat oraşe de o monumentalitate şi strălucire impresionante şi azi prin ruinele parcă neînfrânte. Romanii s-au stins, biruiţi de vandali şi de berberii băştinaşi, dar civilizaţia lăsată de ei a supraveţuit. Barbarii lui Genseric au fost măturaţi de bizantini, aceştia de arabii plecaţi să cucerească Europa prin Spania aproape maură la un moment dat. Arabii, plecaţi cu seminţiile lor din peninsula Arabică, au fost izgoniţi din Iberia. Dar din nordul Africii nu s-au mai clintit. Au arabizat şi islamizat popoarele trăitoare aici şi care păreau de nestăpânit. Au trecut peste aceste neamuri valurile dominaţiei turceşti (cam patru veacuri), franceze (puţin spre un secol), însă componenţa etnică nu s-a modificat semnificativ. Berberii, arabii, negrii, se socotesc în prezent tunisieni. Sunt, de asemenea, mahomedani. Curge în venele lor sânge amestecat. Genetic este vorba de un cockteil. Nu lipsesc trăsături punice, romane, vandale, bizantine, şi indigene (numide). Se alătură celor dominante, arabe. Vezi chipuri şi-ţi aminteşti tipologii din scupltura romană, cu arcuirile cântătoare ale liniilor, cu simetrii perfecte. Ici, colo, răzbesc accentele colţuroase, germanice. Pigmentul, culoarea, aparţin sudului dogorâtor. Tenuri măslinii, păr sârmos şi ondulat, pana corbului. Dar ceea ce-i mai important rămane alcătuirea lăuntrică. S-au filtrat şi s-au plămădit într-o sinteză originală caracteristici de etos din tot acest conglomerat etnic, de la isteţime, la vocaţia comercială, de la curaj de luptător neînfricat, la rafinament artistic şi putere adâncă de meditaţie. Islamul i-a adunat laolaltă. Un acoperământ al tuturor. Singurii care şi-au păstrat alteritatea şi au rezistat asimilării au fost evreii. Au vieţuit vreme îndelungată în Tunisia şi o mai fac încă şi în prezent, dar în număr mult mai mic. Nu li s-a stricat sau tulburat cu nici un chip aşezământul. În Djerba, o insulă de un exotism frapant şi ademenitor, urmele existenţei evereieşti sunt puternice şi de neşters şi dau pecetea locului. În locul acesta mai există încă locuire evreiască. Celelalte popoare n-au rezistat presiunilor şi s-au îndepărtat, mai repede sau mai încet, de matricea originară.

Procesul de topire şi de nouă alcătuire umană a dat nota definitorie a seminţiei astfel născute. Porţile către lume sunt mereu deschise, chiar dacă au fost şi se resimt tendinţe izolaţioniste şi autarhice. Globalizarea, cu alaiul de ispite şi facilităţi ale vieţii cotidiene, intră, vrând-nevrând, în existenţa omului şi-i schimbă comportamentele, modul de a fi. Legătura viguroasă cu tradiţia atenuează încă forţa nivelatoare a tăvălugului globalizant. Tunisia, cu poporul ei, fruct al unei atât de complexe alchimii, este una din căile prin care apele celorlalte civilizaţii irigă continetul african şi Orientul arabizat şi islamic. E o interfaţă. Estompează şocurile şi înlesneşte dialogul. Societatea tunisiană se constituie într-un pilduitor exemplu al circulaţiei de vase comunicante între civilizaţii aflate sub semnul adversităţii. O lume deschisă şi nu opacă. Se străduieşte să ţină în echilibru elemente ce par, nu numai discordante, ci chiar potrivnice. Vechimea vechimilor sălăşluieşte, fără a se stingheri, cu modernitatea de ultimă oră. Se produc asocieri de-a dreptul bizare, dar viabile. Păstorului rătăcitor cu oile prin aridele pământuri ale nordului african, ascuns de soarele nemilos în veşmântul aspros din lână, nu-i pasă de fel de maşinile ultramoderne, ce săgeată autostrada din apropierea turmei sale sărmane. Nu-l impresionează nici opulenţa vilelor ridicate pe terasele colinare, potopite de verdeaţă şi înconjurate de ziduri groase, înalte, trufaşe. E datul lui Allah, crede păstorul biblic, şi n-ai decât să-l iei ca atare.

Tunisia este, la fel ca şi Turcia, un experiment fericit. Laicizarea, iniţiată cam brutal după cucerirea independenţei în, 1956, de Habib Bourguiba, un Athatürk al acestei ţări arabe, a reuşit să tempereze accentele fundamentaliste şi să aşeze societatea tunisiană într-o albie nouă. Puseele islamiste, ce n-au lipsit, n-au găsit ecou în rândul tunisienilor. S-au spart ca valurile de un ţărm stâncos. Alchimia complexă, invocată mai devreme, a jucat un rol însemnat. Locuitorii Tunisiei au plenar sentimentul relativităţii lucrurilor. Nu iau nimic ca imuabil şi de neatens.