Eclipsa

35,40 lei

Eclipsa (eBook) – Philippe Palini

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065941489 Categorie: Autor: Anul apariției: 2013 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

„Debutul în roman – în spaţiul literar românesc – al unui tânăr prozator italian, licenţiat în jurnalistică şi ştiinţe politice, ne propune o scriitură densă, laborioasă, mai aproape, credem noi, nu de maeştrii italieni ai genului, ci de cei francezi şi germani.

O psihologie ciudată, uneori, la limita raţionalului, dar şi a prozei fantastice, ce duce nu rareori la formidabile dezvăluiri de conştiinţă, ne fac să pariem pe acest nume nou – Philippe Palini – şi pe favoarea sa creatoare, de o certă şi eleganţă originalitate.”  / Nicolae Breban

Eclipsa – roman de Philippe Palini

TÂNĂRUL CERCETĂTOR

La începutul carierei sale de cercetător, Oreste Reis era ros de îndoială şi bolnav de perplexitate. Îşi repeta cu îngrijorare crescândă, că ceea ce-şi propunea să facă cu propria viaţă nu era „ceva moral”. Nu însemna să practice o meserie adevărată, datorită căreia ar fi putut să-şi asigure o viaţă cinstită, nu însemna că rezolva nevoile cele mai urgente ale societăţii, nici că ar fi participat activ la îmbunătăţirea vieţii cuiva, nu însemna că strângea din dinţi şi mergea înainte pentru că era convins că de sacrificiul său vor beneficia cei care conduc comunitatea politică şi statală căreia îi aparţine şi, deci, – „dacă nu o fac pentru mine însumi, măcar pentru copiii mei…” Oreste Reis ştia, chiar de la început, că şi dacă ar fi vrut să exploateze complet mărginitul domeniu de cercetare pe care se pregătea să şi-l însuşească, nu ar fi obţinut nici o picătură de utilitate pentru binele obştesc. Îndoielile şi perplexităţile sale sfârşeau, inevitabil, prin a se concentra în jurul unei simple chestiuni morale privind oportunitatea de a face sau nu din propria viaţă un bluff.

Cu toate că îşi consolidase obişnuinţa con-fortabilă de a valorifica cu sârguinţă şi cu maximum de rigoare orice experienţă supărătoare sau chiar dureroasă, supunând nedoritele trăiri unei munci nemiloase de simplificare a aceastor dubii şi perplexităţi, nu se putea afirma rezonabil că Reis ar fi acţionat vreodată constant şi onest pentru a se abţine să nu facă bluff-uri, ba mai mult să nu devină un trişor înrăit. Chiar de la începutul carierei sale, ceea ce îşi propunea să facă era să cedeze, sigur, cu o oarecare şovăială, dar totuşi să cedeze mereu tentaţiei de a găsi adăpost într-un fel de ţară a nimănui, în care, cu scuza de a căuta lucruri utile societăţii, adică creşterii nivelului conştiinţei de sine, s-ar fi ascuns de aceasta, s-ar fi pus la adăpost de propriile derive consumistice şi de prostirea sistematică, de bulimia sa nesăbuită, de contagioasa şi odioasa nonşalanţă, de iresponsabilitatea care emana din ea. Aceasta a fost prima greşeală pe care Reis a comis-o în cariera sa de cercetător.

Coerent cu această fobie absurdă şi cu dispreţul pentru obştea în care, deşi bine ascuns, trebuia să trăiască, dubiile şi perplexităţile sale continuau să-l chinuie (odată asimilată rezonabil alegerea de a face bluff-uri, ba mai mult, de a trişa) nu erau atât de concentrate pe ce şi cum ar fi găsit, cât pe modul în care, odată „găsit ceva”, ar fi interacţionat, tocmai, cu societatea care îl plătea pentru asta. Cum le-ar fi expus ceva colegilor săi, „maeştrilor” săi, comunităţii ştiinţifice în general; ba mai rău, Oreste Reis era paralizat la ideea de a deveni martor neputincios al modului abject în care jurnaliştii de specialitate, pasionaţii jucători amatori, opinion leader ai grupurilor celor mai variate, ar fi comunicat descoperirile sale celor mulţi, într-o acţiune de divulgare plictisitoare, inexorabilă şi neobosită, deci de nimicire a acelor cunoştinţe care l-ar fi costat atâta trudă, atâta riguroasă sârguinţă aplicată obiectului cunoaşterii.

Cu timpul, Reis învăţase să-şi perfecţioneze expedientele sale retorice. Învăţase să se folosească bine de un întreg arsenal de subtilităţi, îşi însuşise toate instrumentele dialecticii pe care profesorii săi i le puseseră la dispoziţie, se îndoise, îi făcuse pe alţii să se îndoiască, se îndoi din nou de posibilitatea de a se îndoi şi, mai ales, de a-i face să se îndoiască pe cei care nu au tendinţa s-o facă, se îndoise pur şi simplu de unul singur până la punctul de a integra, până la cele mai ascunse mecanisme ale gândului său, o idee, probabil a lui Poppe care, odată ajuns în culmea carierei sale, îl făcuse să creadă că cea mai exactă concluzie din punct de vedere ştiinţific pe care ar fi putut să o extragă asupra unui subiect cu o oarecare relevanţă pentru obşte, s-ar fi revelat prin însăşi absenţa ei. Nu atât prin ceea ce spusese, ci prin ceea ce s-ar mai fi putut spune pentru a completa ceea ce se spusese sau a combate, chiar a contrazice cât fusese afirmat. Cu alte cuvinte, Oreste Reis se convinsese de faptul că nu ştia cât de ştiinţific, încă, ar fi putut să se exprime.

Ceea ce ştia, în consecinţă, şi ceea ce deci ar fi scris, nu se preta, după el, cu imanenţa scrisului, cu atât mai puţin cu o publicaţie ştiinţifică, pentru că era vorba de ceva iremediabil temporar, efemer. Se va spune că e normal să fie aşa, în viziunea unui relativism cultural sănătos şi pon-derat la care experienţa cognitivă a omului mo-dern a ajuns implacabil, din perspectiva refuzului (necesar) ideii de ştiinţă ca o acumulare (în mod necesar) pozitivă şi progresivă etc. S-ar putea spune şi că toate acestea sunt foarte adevărate, până la proba contrarie.

Chiar de la începutul modestei sale cariere de cercetător, totuşi, nu aşa înţelesese el „activitatea” de trişor şi, de aceea, făcu orice, până la un anumit punct al drumului său, pentru a evita să pună pe hârtie rezultatele cercetărilor sale. Pentru că cel puţin la început, Reis se considera un trişor serios, cinstit, conştient. Să scrie ceva efemer i se părea imoral. Nu vroia să fie unul care trişează prefă-cându-se că nu trişează, deşi era convins că a trişa era necesar, ci unul care trişează fără a se preface (o astfel de persoană se mai poate numi trişor?) şi, mai mult, care era convins că nu e deloc necesar să trişezi. Unul care trişează pro forma, în concluzie, care se lasă văzut de toţi în timp ce-şi ascunde aşii în mânecă, numai pentru a demonstra că a se pre-face că nu trişează nu schimbă cu nimic substanţa jocului, dat fiind că oricine de la masă ştie că toţi trişează. Această sinceritate a trişorului care trişează prefăcându-se că nu are nici un interes să o facă, îi dăduse întotdeauna un anumit avantaj în comparaţie cu alţi trişori care îl înconjurau, care nu avuseseră curajul să trişeze pe bune şi, deci, minţeau. El nu minţea, trişa pe faţă; ceea ce e cu totul altceva. Aceasta fu a doua greşeală în cariera lui de cer-cetător.

Prima greşeală, ca să reluăm cele de mai sus, a fost, deci, aceea de a crede că un cercetător ar fi, prin definiţie, un potenţial anticonformist. Şi cu siguranţă un non-conformist. Pentru Oreste Reis condiţia necesară şi suficientă ca să cazi în conformismul zdrobitor şi de necontestat care transforma oamenii contemporani din titulari conştienţi de drepturi şi obligaţii în consumatori inconştienţi şi bulimici de bunuri şi servicii mereu noi şi sofisticate, era aceea de a renunţa să cauţi. Prin definiţie, deci, apucându-se de o carieră de cercetător s-ar fi pus mereu la adăpost de chinurile conştiinţei sale referitor la conformism şi la efectele morale nefaste produse de pasivitatea lipsită de critică ce îl însoţeşte mereu.

Cu toate acestea, ceea ce se pregătea să devină, adică un cercetător „recunoscut”, continua să nu i se pară din punct de vedere etic de neatins, cum crezuse, în schimb, într-un moment al devenirii sale în cunoaştere, în care era puţin mai liber faţă de tirania îndoielii. Acum se întreba deja, nu prea conştient, trebuie spus, dacă idolatria pentru o conştiinţă eliberată de credinţă şi însetată de explicaţii, ar fi fost într-adevăr cea mai bună soluţie pentru a trăi în pace în timpul său, admiţând că a trăi în pace ar fi scopul principal. Iată, abia emisă o ipoteză, bazele sale se fărâmiţau. A trăi în pace, evident, nu putea fi scopul principal pentru cineva care folosea cercetarea ca un antidot împotriva conformismului şi plictiselii, tocmai al sentimentului că trăieşte în pace. Totuşi odată consolidat faptul că adevărul era acela care urma să apară şi că numai adevărul merita să fie scris, odată constatat că majoritatea zdrobitoare a semenilor săi, ostentând înţelepciune sau cinism, nu era interesată de asta, şi, deci, lăsând de o parte pentru totdeauna orice dimensiune ambiţioasă a revendicării politice sau a revelării spirituale, cu caracter universal, nu-i mai rămânea să aleagă lui Reis, ca obiectiv dintre scopurile principale, decât să trăiască într-o neliniştită, dubioasă, inconstantă revoltă contra resemnării care îl invada.

Pe de altă parte, însă, cercetarea părea să-i ofere numai posibilitatea de a îngroşa cu explicaţii această conştiinţă, cu aceeaşi aviditate şi zgârcenie cu care se umflau în pene cei care consumau „trăind în pace”, care, ca trăitori în pace, spre deosebire de el care nu era la fel, îl deranjau. Dar acestea erau numai aprecierile unui adept foarte tânăr şi neexperimentat al sectei „nemulţumiţilor informaţi”, adică a acelei speciale şi solide categorii de persoane care pune la un loc toată informaţia pe care reuşeşte să o aspire de la ştiinţă, din artă şi din natură, numai cu scopul de a-şi alimenta propria insatisfacţie atavică pentru o anumită stare de lucruri. Aceasta era o categorie diferită de categoria „nemulţumiţilor inconştienţi”, care i se păreau adesea lui Reis în simbioză perfectă cu insatisfacţia lor, hrănită fără a fi nevoie de explicaţii, mulţumită misterioasei contribuţii a unui cordon ombilical invizibil cu nefericirea. Căutarea acestei surse misterioase, printre altele, şi studiul acestui cordon îi părură, pentru câtăva vreme, demne de consideraţie ştiinţifică. Aici, a doua sa greşeală, aceea, cum ar fi, de a nu înţelege avantajele spirituale ale rela-tivismului, se unea cu cea dintâi greşeală, aceea, cum ar fi, de a nu înţelege şi de a dispreţui întreaga obşte din care el însuşi era destinat să facă parte, deşi o considerase cu totul lipsită de suflet, o masă din cale-afară de vulgară, buimacă, fără sare şi piper.

Coerent cu aceste două erori iniţiale, dar împins mereu de ideea sa obsesivă de a cerceta, ca antidot împotriva conformismului, de fiecare dată când găsi un indiciu care i se părea că merită o cercetare aprofundată, Reis nu a ezitat niciodată să-şi satisfacă curiozitatea, nu doar cu ambiţia de a o satisface şi pe a altuia, ci cu voinţa exactă de a o spori. În acest fel ajunse foarte devreme să constate că munca sa de cercetător odată îndeplinită, cu sârguinţă morbidă şi minuţioasă, mai degrabă cu răceala decât cu detaşarea clară a profesionistului, nu lasă după el vreun indiciu inteligibilă în serviciul celor care voiseră apoi să reia rezultatele inevitabil parţiale ale cercetărilor sale, cu scopul de a le lipi ca vai de ele în cadrul unei teorii pe cât posibil coerente şi zdrobitoare cu privire la fenomenele observate la început.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Eclipsa”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii