Iată un roman, cu adevărat al zilelor noastre: „Livada regelui”, aparținând Silvanei Bolocan, editat la Ideea Europeană, București, 2022. Și tema, și mesajul său sunt „fierbinți”, cu un perpetuu punct culminant: natură versus civilizație, oraș versus sat, distrugere versus construcție/reconstrucție, decădere versus renaștere, interes personal versus interes civic.
Modernitatea cărții se leagă de epicul ei atipic: romanul e constituit din patru nuvele, corespunzând „vivaldian” anotimpurilor : toamna, iarna, primăvara, vara, închipuind crugul anului, dispuse ciclic pe vârsta celor două mari personaje ale cărții: Natura – reprezentată in micro prin livada și Omul , arhitectul Brad – reprezentat in macro prin rege, subliniind în tot o rotunjime dificil de atins de către un autor la prima sa carte. Și totuși…
Silvana Bolocan este o judecătoare perspicace a caracterului, sufletului și personalității umane. Construcția cărții sale e sugerată de la bun început de profesia eroului principal – evident, un arhitect, adică un specialist în știința și arta de a proiecta clădiri; numai că sensul cuvântului arhitectură se poate referi și la felul în care este constituit sau alcătuit ceva, cineva.
Brad este un personaj nu doar complet, ci și complicat. El nu posedă numai știință în a proiecta și a construi, ci și conștiință. Implicarea lui în ceea ce face e de sorginte și profesională, și socială, și de mediu, și emoțională. Să îmbini atâtea fire în ghemul rotund al romanului e destul de dificil. Bărbatul duce permanent o luptă, care o angajează și pe Eva, jumătatea lui, dar și pe diverșii prieteni, în acord sau dezacord cu opiniile sale.
Când Brad se mută împreună cu familia într-una din aglomerările rezidențiale apărute la marginea orașului, el descoperă fericit livada, un petic de natură sălbatică și sălbăticită în timp, supraviețuind ca prin miracol febrei dezvoltărilor imobiliare. Numai că soarta ei se preconizează a fi una tragică, în cursul anotimpurilor în derulare ale aceluiași an. Dispariția livezii va hrăni conflictul inevitabil al omului modern: civilizație sau natură, jertfa interesului personal pentru păstrarea celui colectiv, forța de a naște din propria trăire o emulație civică, p
entru împăcarea fericită a naturii cu civilizația.
Non multa, sed multum! Nu multe personaje, dar de ajuns cât să ilustreze elocvent subiectul romanului, nu multe dialoguri , dar vii și semnificative în simplitatea și esența lor. Deși femeie, autoarea alege ca personaj principal al romanului un bărbat – Brad (nume special ales pentru a sugera verdele viu în toate anotimpurile!). Deși un îndrăgostit de livadă ( și ea, nu orice petic din natură, ci unul productiv și benefic omului, prin roadele sale!), el are sentimente bine temperate:„…să ne controlăm dorințele și să le alegem doar pe acelea care au sens într-o imagine de ansamblu”.
Pentru regele nostru, „goana după aur, adevărata comoară pe care o căutase și îi împlinise visul care îl împinsese să vândă tot ce avea și să se mute în afara orașului” fusese „livada sălbatică, aproape neatinsă de prezența umană în unele părți, presărată de gunoaie în altele – unde el se simțea rege în fiecare zi”.
Hibe ale lipsei de civilizație neaoșe sunt descrise cu pana jurnalistului contemporan, în care s-au unit sociologul, psihologul, profesorul, ecologistul, care nu se sfiește să pună sub lupă lipsa celor șapte ani de acasă și a celor alți șapte de școală ai unora, de fapt ai celor mulți: „Aruncatul gunoiului pe câmp era una din cele mai hidoase fațete ale prezenței omului aici. Dintre toate relele aduse de marșul inevitabil al orașului – zgomot, trafic, aerul poluat – aceasta era unul dintre cele mai vizibile și care îi provoca cea mai mare amărăciune”… „Natura lupta în felul său cu aceste resturi care nu-și aveau locul acolo, înglobându-le în propria substanță”…„Este o problemă socială și, trebuie spus, una de mediu;”…„Este un nod gordian care va fi foarte greu de dezlegat; sunt toți prinși într-o plasă de interese și nimeni nu poate să miște un centimetru. În toată povestea asta, chestiunea gunoiului de pe câmp nu este prioritatea nimănui. Toată lumea închide ochii și se face că nu vede”.
Romanul abundă în descrieri de natură, deloc deranjante, pentru că rar am întâlnit pagini demne de penelul unui pictor cu peisajele atât de viu colorate, în care forța și expresivitatea cuvântului să fie capabile să redea acea sinestezie a simțurilor, văz, auz, miros, tactilitate, motricitate…Toamna – „Toamna își intrase în drepturi fără știrea lui, iar acum copacii se îmbrăcaseră într-o haină colorată în tonuri de galben și ruginiu. Fructele roșii și coapte ale măceșului sălbatic, rămase suspendate pe crenguțele desfrunzite, își etalau desăvârșirea în aerul umed al dimineții. Verdele , ruginiul, galbenul și roșul se amestecau într-un nou peisaj, același loc, dar alt timp”. Iarna – „Mergeau încet, fără grabă, în lumina albastră a dimineții, scoțând aburi pe nas, pe poteca albă care ducea spre livadă. În jurul lor totul era încremenit într-o liniște glacială, tulburată doar de scârțâitul gheții sub pașii lor. Departe, la orizont, cerul se luminase într-o culoare gri rece, în spatele căruia se ghicea răsăritul soarelui. Pe cărarea care îi ducea spre livadă iarba era acoperită de un strat subțire de chiciură, care se destrăma la fiecare pas în nori subțiri de gheață. Aerul rece le înghețase nările și obrajii”. Primăvara – „În mai puțin de o săptămână, micile petale ale copacilor din livadă au fost spulberate de vânt, iar în locul lor au început să crească frunzele de un verde crud. Cu toate acestea, pe coama dealului acoperită de tufișuri dese, primăvara venise în alt ritm și așternuse, abia acum, vălătuci de norișori albi și roz. Fire subțiri de iarbă nouă începuseră să răsară pretutindeni și curând verdele primăverii devenise culoarea dominantă pe micul petic de pământ de lângă casa sa”. Vara – „S-au pus din nou pe biciclete, înaintând cu capul aplecat, pe sub crengile care se întindeau acum, verzi, deasupra drumului. Ajunși în vârful dealului, au lăsat lacul în urmă și s-au aventurat pe câmpul deschis, , acoperit de verdeață, punctat ici și colo de roșul macilor. O adiere ușoară mișca vârfurile înalte ale firelor de iarbă, care se ondulau, în valuri, ca o perdea uriașă de mătase”./…/„Brad se întinsese în iarba înaltă, privind la micul univers populat de furnici, gărgărițe, insecte și alte lighioane ale pământului care-și vedeau nestingherite de drumurile lor în pădurea deasă de fire de iarbă încă ude de rouă. Câinele se așezase alături de ei, pufăind cu limba atârnată de la căldură și efort”.
Câinele Bobi, un personaj aproape „umanizat” și foarte prezent în paginile cărții, încearcă să reprezinte fărâma de animal din stăpânul său, iubind libertatea și natura, pe post de însoțitor credincios și nefăcând rău plantelor, păsărilor și altor viețuitoare întâlnite în explorările prin livadă.
Spațiul e puțin al trecutului, foarte al prezentului și cu trimiteri incerte într-un viitor care trebuie să fie al meditației juste și al faptei idem. Concretizarea lui ține de urban cu paradoxul civilizație, dar necivilitate prin lipsă de educație și interese personale, natură, încă iubirea ei , dar și distrugerea ei: „ Orașele au crescut pe seama distrugerii mediului natural, iar agricultura a luat restul… Dar acum, că ai ras pădurea, nimic nu îți mai oprește vântul fierbinte și uscat care îți usucă câmpia …”
Tot spațiu, dar al medierii între înăuntru ( casa propriu-zisă) și afară (grădina, livada) apare terasa, unde se petrec meditațiile cuplului, discuțiile cu musafirii, jocul copiilor. Ea duce cu gândul și la echilibrul personajelor și al acțiunilor lor. Stilistic simbolizează raportul echilibrat dintre peisaje și acțiunea personajelor, dintre actanți și dialogurile lor.
Forța narativă a autoarei rezidă nu doar în cele evocate până acum, ci și în mesajul către contemporani, către viitorime: „Să zicem că toată treaba asta cu schimbările climatice e doar o poveste de adormit copiii. Dar toată mizeria pe care o producem, o respirăm și o înghițim…e ceva în neregulă aici. Cum stai tu, umanitate, în propriul gunoi, în felul acesta și continui să inventezi noi gunoaie?! Fără să te apese în nici un fel și fără să te gândești că tot ce pui în pământ, în aer și în apă nu o să se întoarcă cumva împotriva ta? Serios! Este oribil. Gândește-te că ce avem noi aici, pe peticul acesta de pământ, este reprezentativ pentru ce se întâmplă în întreaga lume. Un eșantion reprezentativ”.
Cartea e una vie, care te pune pe gânduri, „cu impact pozitiv în multe direcții”, vorba autoarei.
Când scrii astfel de rânduri, n-o faci doar de dragul scrisului și ca rod al unor bogate lecturi sau în calitate de bun și fidel cunoscător al limbii tale ( rară demonstrație altminteri a cărților editate azi de edituri!), ci, când în afară de talent, posezi și simț civic, și curajul de a-l demonstra. Ca în acest roman, ca în această carte.
Passionaria Stoicescu
