Misterul cărţii

12,80 lei 10,50 lei

Misterul cărţii (eBook) – Mircea Ioan Casimcea

Golește
ISBN: EB9786066680509 Categorie: Autor: Anul apariției: 2014 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Scrisul său este dens, robust şi analitic în cea mai bună manieră tradiţională. Povestirile sale au în dinamica lor conflicte pasionale, sociale, chiar politice, propunând personaje vii, cu profiluri frumos desenate în tuşe groase şi ferme, cultivând  un dialog polemic şi mereu antrenant.

(…) Cu alte cuvinte, Mircea Ioan Casimcea este un prozator complex (dacă mai adăugăm că pe lângă volumele de proză – povestirti, nuvele dar şi romane – s-a încumetat a păşi pe teritoriul liric, publicistic şi chiar pe cel de exegeză literară, cu cărţile pe masă în fiecare din aceste domenii), un prozator cu o biografie literară pe care pot s-o consider, cu toată îndreptăţirea, ca fiind opera unei conştiinţe ce ştie să se exprime în Agora, direct, fără ezitări, în felul său de a cultiva verbul, deci, original.

Volumul de faţă probează cu prisosinţă acest lucru, aşa că puţinele mele rânduri de introducere, nevrând a fi un exerciţiu analitic, ţin să atragă atenţia cititorului că a luat în mâini o carte asupra căreia merită să stăruie şi să reflecteze cu folos… (Constantin Cubleşan)

Misterul cărţii de Mircea Ioan Casimcea

ŞARPELE

Magda jurase că nu va regreta hotărârea pe care a luat-o definitiv. Se străduia să fie veselă, discuta cu colegele în pauză, încerca să demonstreze că evenimentele se vor desfăşura aşa cum erau convinşi cu toţii. Ea însă nu va veni la orele de consultaţii, va abandona examenele de bacalaureat, cel puţin în această vară. Prin urmare, deseară va merge la jurul organizat periodic de prietenii Emiliei Matei. Colega de bancă îi surprinsese neliniştea exteriorizată prin tremurul bărbiei şi prin strivirea buzelor până la roşire, pe rând, între dinţii mici, perfect aliniaţi.

– S-ar putea să ai şanse, o încurajară. Moş Zet te-a lăsat să-i demonstrezi la bacalaureat ce ştii.

Dădu din cap afirmativ, însă gândurile au părăsit de mult zona matematicii, din cauza căreia avusese în fiecare an emoţii şi necazuri. Simţi, totuşi, o strângere de inimă, izbutind anevoie să oprească lacrimile să nu-i trădeze adevărata stare sufletească. Se despărţi de colegi brusc, grăbind pasul, aproape alergând.

Emilia Matei o aştepta în halatul rupt şi murdar. Curăţa cartofi într-o oală pătată, avea ţigara în colţul gurii, scrumul uriaş tremura şi, în cele din urmă, îi căzu pe piept şi se împrăştie peste tuberculii albi. Ţinea ochiul stâng închis din cauza fumului care îl învăluia ca o pânză transparentă. De înălţime mijlocie, aproape grasă, cu sânii uriaşi atârnând fără sutien sub halat, frumoasă, cu sprâncenele subţiri, îngroşate cu cărbune, avea degetele mici şi dolofane, unghiile lungi, înnegrite, de pe suprafaţa cărora oja se desprinsese pe alocuri.

Întrerupse lucrul în momentul când copiii au început să strige ca la comandă. Făceau o hărmălaie nemaipomenită, se îmbrânceau, se aruncau grămadă, unul peste altul, băieţii aveau pe ei doar cămăşi scurte până la buric, rochiile fetelor erau ceva mai lungi, însă, cum şi unii, şi alţii erau fără chiloţi, grămada din mijlocul curţii părea formată din capete bucălate şi funduri netede. Trăiau şase, cel mare împlinise zece ani, mezinul, în vârstă de doi ani, abia respira la baza grămezii, cu nasul lipit de pământ. Fata lăsă servieta şi alergă să-i despartă, să-l scoată pe cel mic la suprafaţă. Simţea mirosul înecăcios al trupurilor murdare şi transpirate. A fost nevoie să vină mama lor din bucătărie, cu un bici în mână, cu ţigara în cealaltă. Pleasna biciului pocni aşa de tare deasupra grămezii, încât, în aceeaşi secundă, copiii s-au împrăştiat prin curte, câţiva au alergat în stradă.

– Javrelor! strigă Emilia Matei, învârtind a doua oară biciul deasupra capului, făcându-l să plesnească iarăşi în aer. În mijlocul curţii a rămas numai Magda, care abia apucase să-şi ridice servieta. Cum te-ai despărţit de Moş Zet? se adresă de data asta fetei. Duse chiştocul la gură şi, cu buzele ţuguiate, trase prelung, apoi îl aruncă la picioare, strivindu-l cu papucul.
– O să afli curând… E gata masa? Am o foame de lup.

Emilia lăsă biciul să spânzure de antebraţul stâng, strânse halatul în jurul mijlocului, contractându-şi muşchii abdominali, îşi studie silueta pentru câteva clipe, apoi s-a aplecat în faţă, să-şi scuture părul de mătreaţă cu degetele răşchirate.

– Află că mâine-seară mergem la jur, o anunţă voioasă femeia.

Ziua următoare a fost dedicată aproape în exclusivitate pregătirilor. A spălat, a călcat un furou şi câteva batiste, a scurtat rochia de mătase, pe care o mai scurtase o dată la sugestia Emiliei, se spălă pe cap şi făcu baie în ligheanul din magazia unde cotcodăceau două găini grase, bune ouătoare. Tot acolo picotea şarpele casei, încolăcit pe o bârnă plină cu găinaţ uscat, susţinută la un capăt de un par, la celălalt de o putină veche. Magda s-a obişnuit cu târâtoarea bătrână, îmbuibată şi leneşă, cu care copiii se jucau uneori în curte, ori pe stradă, speriind trecătorii, alteori o aduceau noaptea în pat să se joace până adormeau istoviţi. L-au numit Petrică şi, să nu-l deoache cineva, copilul cel mare i-a legat de coadă un ciucure roşu. Şarpele sâsâia şi mişca uşor extremitatea posterioară.

– Te salut, Petrică! i se adresă Magda, ducând palma întinsă la tâmplă. Te-am trezit, moşule? Iartă-mă că stau goală în faţa ta, da asta-i situaţia, continuă fata bălăcindu-se în ligheanul uriaş. Ieri am compus o poezie, înţelegi? Scriam în ea că mă simt ca o pajişte cu iarbă, din care e timpul să pască noatenii. Nu-ţi mai spun că am terminat liceul. „Liceu, cimitir al tinereţii mele”. Ştii cine a scris poezia, bătrâne? Sunt sigură că nu ştii, aşa cum nu ştii nici unde mă pregătesc să merg astăzi. Poate ai impresia că merg la meditaţie. Ţi-ai găsit! Moş Zet o să înnebunească de ciudă, că în loc să mă pice la bacalaureat, nu mă prezint. La anul vom vedea… La anul se pensionează…

Emilia o strigă din curte:

– Termină mai iute, domnişoară! Şi vino să-ţi pun părul pe bigudiuri…
– Ajută-mă, bătrâne, să mă hotărăsc definitiv. Păşi pe o bucată de scândură udă şi strigă: Vin îndată! Se înfăşură într-un cearceaf, ştergându-se în grabă. După ce îşi uscă părul, aruncă cearceaful şi desprinse şarpele cu greu de la locul lui, unde se simţea excelent, îl alintă lipindu-i capul de obraji, iar Petrică, simţind trupul cald, începu să sâsâie ca un gânsac, scoţând limba lungă, despicată în vârf. Moşule, i se adresă fără menajamente, ţi-ar plăcea o şerpoaică dulce ca mine? Îi întinse corpul, depărtând braţele, după aceea şi-a încins mijlocul cu el. Şarpele sâsâia cu mai multă plăcere, ţinea capul şi parte din corp într-o perfectă verticalitate, încât despicătura limbii tremura ca o flacără în dreptul sânului stâng, al cărui sfârc roşu-portocaliu frigea ca o bucată de jar. Magda începu să fredoneze o melodie tărăgănată, să pocnească din degete şi să imite un dans oriental, mişcându-şi exagerat şoldurile, umerii, antebraţele. Se sprijinea pe un picior, cu celălalt desena prin aer volute largi şi nu-şi dădea seama că Petrică alunecă încet şi ajunge în cele din urmă jos, o coroană vie la picioarele ei.
– Prostule! râse Magda. Astă-seară vii cu mine?

După-amiaza trecu mai greu. Trupa de scandalagii era împrăştiată prin curte, totuşi copiii se jucau ceva mai liniştiţi.

– N-ai emoţii pentru deseară?

Magda tresări. Îndreptă privirea spre Emilia, pipăindu-şi atentă bigudiurile.

– Încerc să le domin.

S-a pregătit cu meticulozitate, de aceea aproape că nu s-a recunoscut în oglindă, îndeosebi după ce a rimelat-o Emilia şi a rujat-o cu rujul sidefiu.

– Eşti adevărată domnişoară!

Magda zâmbi şi simţea cum i se îmbujorează obrajii uşor pistruiaţi. Rochia era scurtă, abia îi acoperea jumătatea superioară a coapselor. În picioare avea pantofi de lac, cu tocuri cui, pe care îi încălţase doar de câteva ori, părul negru, ondulat cu bigudiuri, strălucea la lumina pală a becului din plafon. S-a întors în aşa fel în faţa oglinzii, încât să vadă cum îi stă rochia la spate şi să admire tocurile pantofilor. Reveni cu faţa, îşi îndreptă bustul şi inspiră puternic, încât sânii mici i s-au conturat cu mai multă forţă sub rochia mulată.

Emilia aştepta răbdătoare în prag, încântată de micile cochetării ale tinerei sale prietene.

– Sunt gata, spuse aceasta expirând prelung, mascându-şi astfel un oftat, dar privindu-se mai departe în oglindă.

Prietena mai mare a ieşit în curte, scoase din poşetă un fluier de pământ şi suflă prelung, până s-au adunat toţi copiii în jurul ei. În acest timp Magda s-a strecurat în magazie, de unde a ieşit cu o sacoşă din plastic în mână, alături de poşetă. Mama poruncea copiilor mai mari să-i spele pe cei mici, după aceea să se spele ei înşişi. Vor găsi în dulap pâine, untură, roşii, vor mânca pe săturate, apoi se vor culca în linişte. Cel mai mare are obligaţia să-i spună mamei numele celor care nu vor mânca şi care vor fi răi.

Magda a cunoscut-o pe Emilia în urmă cu aproape doi ani, când încercase să se retragă de la şcoală şi să se angajeze într-o fabrică. Era la Forţele de muncă, unde aştepta ivirea unui post convenabil. Emilia venise cu toţi copiii, să impresioneze. De fapt, nimeni n-o mai lua în seamă, fiindcă lucra câteva luni şi renunţa, principalul ei mijloc de existenţă şi al copiilor erau pensiile alimentare primite de la bărbaţii tineri, despre care se constatase că sunt taţii celor şase băieţi şi fete. La început uimirea şi indignarea Magdei n-au avut limite, îndeosebi după ce aflase din gura femeii că bărbatul ei o părăsise de câtva timp. Emilia se plângea că vine acolo de aproape două luni şi n-are încă speranţă să primească un loc de muncă convenabil. „Ăştia selecţionează pe sprânceană”, vorbi cu ciudă, chiar cu ură. Magda a hotărât atunci ca de a doua zi să meargă la şcoală, să termine ultima clasă de liceu, şi numai după aceea să caute serviciu. Emilia s-a plictisit iute, copiii nu mai aveau răbdare, aşa că mama a hotărât să plece, invitând totodată noua cunoştinţă acasă. Copiii mergeau liniştiţi pe trotuar, cei mari ţinându-i de mână pe ceilalţi, mezinul însă dormea în braţele mamei vorbăreţe.

Cand s-au apropiat de casă, copiii au tâşnit din grup, făcând larmă, nu s-au oprit decât în curte, chiar şi cel mic s-a trezit şi a început să lovească cu călcâiele în pântecul femeii. Emilia l-a lăsat jos, prâslea urla de bucurie şi se avântă după ceilalţi. A invitat-o înăuntru prin bucătărie şi au intrat în singura cameră unde existau câteva paturi. Gazda s-a întors la bucătărie să pregătească două cafele, reveni cu pachetul cu ţigări. Magda o refuză la început, apoi hotărî să aprindă una. Aburul aromat al cafelei şi fumul albăstrui pluteau sub tavanul scund în straturi unduitoare.

– Nu zici nimic? întrebă Emilia. Ai ameţeli?
– Da de unde! răspunse cealaltă, sigură pe sine.
– Mi-ai putea spune pe nume, o invită Emilia, observând felul stângaci în care ţinea ţigara şi trăgea fumul, tuşind aproape de fiecare dată. Numele meu de botez este Emilia, chiar aşa să-mi spui.

Cafeaua era fierbinte şi bună.

– În tinereţea ei, maică-mea l-a înşelat pe tata. Am văzut-o în grădină făcând dragoste cu un tractorist. O urăsc de atunci. Începând cu ziua de ieri am terminat cu ai mei. Bătrâni cu concepţii învechite…

Trăia cu intensitate evenimentul pe care îl evoca, încât obrajii i s-au înroşit brusc. Emilia o privea pe furiş, mândră că începe să câştige o prietenă devotată. Şi-a scos pantoful drept, din care îndepărtă o pietricică.

– Mironosiţa, răspunse vârându-şi laba piciorului în pantoful strălucitor. Mironosiţe din astea măritate! Cel puţin eu nu înşel niciodată vreun bărbat. Să ştii, draga mea, îşi îndulci glasul, să ştii că astăzi bărbaţii nu au cine ştie ce pretenţii…

Cufundată în gânduri, Magda n-a observat că apăruse un bărbat, în faţa căruia Emilia gesticula foarte aprinsă. Privea cu atenţie spre interlocutorul Emiliei şi constată că nu-i displace. Suficient de înalt, frumos, doar buzele erau cam groase, roşii-vineţii, ca şi când atunci l-ar fi înţepat o albină.

– Blagoslovenia mamii lui! strigă Emilia după plecarea aceluia. Cu el am întotdeauna discuţii despre pensia alimentară. Măgarul dracului! Dacă nu l-aş fi iubit, idiotul! A fost prima mea dragoste, mangafaua… poate singura… Vasilică îi seamănă şi tot nu e convins că-i al lui. Eram fată atunci. El m-a prostit… şi nu-i convins. Lichea! Dă-l dracului de buze-groase.

Tremura de ciudă că a venit acum să-i strice buna dispoziţie. A întors capul să-i mai arunce câteva imprecaţii, însă nu-l mai zări.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Misterul cărţii”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii